Nu l-am văzut. Sau poate a trecut pe lângă mine şi nici măcar nu ne-am recunoscut. Eu ştiu mult mai multe despre el decât invers. De fapt, el nu ştie mai nimic. Poate m-a zărit când am dus gunoiul în spatele blocului, dar oricum nu şi-ar fi dat seama că aia sunt eu.

[furată de nu mai ştiu unde]

Îl aud cum îl strigă fetele din parcul de faţă sau din spate, depinde ce zi a săptămânii e. Weekend-ul umblă hai hui cu alţi prieteni de-ai lui. Sunt şi fete în gaşca lor. Unele chiar foarte dezgheţate. Poartă fuste de blugi plisate, tricouri lejere şi au părul prins anapoda într-un fel de coadă. Câteodată au şi bentiţe colorate pe cap, care le ţin părul strâns.

Am aproape un an de când stau aici, dar cu siguranţă „Mircea” e cuvântul de pe buzele tuturor. E popular din cale-afară. Multe jocuri nu încep fără el. Fără Mircea echipa nu este completă şi nu se poate da drumul la treabă. E un lider cunoscut şi recunoscut atât de către fete, cât şi de către ceilalţi băieţi. De curând am aflat că e foarte bun la alergare. Probabil că arată şi bine, păcat că nu am niciun indiciu. Pot doar să îi aproximez vârsta şi eventual să încerc să îi creionez un portret.

Din toate informaţiile pe care le ştiu despre el, cred că Mircea are cam 1,50 cm, e brunet, are ochii negri de ţi-e frică să îţi aţinteşti privirea asupra lui, poartă şapcă, tricouri cu un număr mai mare şi pantaloni până la genunchi. Are o pereche de tenişi preferaţi, cu jumătate de talpă dezlipită şi cu şireturile încheiate strâmb. Nu, nu a învăţat nici până astăzi cum se face corect o fundiţă la papuci. Are o voce plăcută, un pic cam groasă pentru vârsta pe care i-o dau. Vorbeşte repede şi hotărât, chiar şi atunci când i se împiedică limba în cuvinte.

El face regulile găştii şi implicit ale jocurilor pe care le schimbă şi le experimentează de la o săptămână la alta. Tot el face echipele, împarte oamenii, stabileşte locurile de întâlnire şi alege câştigătorii. E cu siguranţă omul de bază în viaţa cartierului.

Mircea are probabil 10-12 ani şi un caracter puternic, pe care şi-l impune de fiecare dată când coboară scările de la bloc. E persoana care momentan îmi aminteşte cel mai mult de copilăria mea. De vremurile în care câştigam la tenis cu piciorul şi „la castel”, în care îmi alegeam oamenii cei mai buni pentru orice joc în care finalul presupunea un câştigător, nu neapărat şi un premiu. Zâmbesc din faţa laptopului ori de câte ori îl strigă mama lui şi îl ameninţă să vină acasă. De cele mai multe ori o înduplecă şi mai obţine cel puţin 5 minute.

Exact cum procedam şi eu cu ai mei. Probabil că şi Mircea stă la etajul 4, cum stăteam şi eu în blocul de la autogară. Părinţilor le era greu să coboare după mine, după atâta vreme petrecută la serviciu. Serviciu care nu a presupus administrarea de conturi de Facebook, transferuri online sau PPT-uri alandala. A presupus un altfel de stres, altfel de deadline-uri, altfel de lucru în echipă.

Mă bucur că Mircea, fără să îşi dea seama, e un promotor al copilăriei de care eu m-am bucurat 100%. Îi cheamă pe toţi copiii afară, îi convinge să nu se mai plângă de oboseală, să renunţe la calculatoare şi să joace „pac-pac”. Fuge, se dă în tobogan, aleargă în iarba netăiată din parc, se caţără în copaci, se juleşte, ţipă şi o ia de la capăt.

Deşi n-are habar cât de mult mă bucură de fiecare dată când îi aud numele, Mircea va rămâne unul dintre oamenii care îmi înseninează zilele. Cel puţin cât mai stau aici. Şi sper să mai stau câţiva ani.

Comments

comments