iA


transformări ciudate

Scris pe de Oana Filip

Tot mai des oamenii din jurul meu, iar odată cu ei probabil şi eu, trec prin transformări ciudate. Când, în mod normal şi sănătos, te-ai aştepta ca cel din faţa ta să-ţi zâmbească, el îşi îndreaptă privirea într-un colţ, doar de el ştiut. La fel se întâmplă şi cu aprecierea. Când de fapt ar trebui să ţi se spună „Mulţumesc!”, ţi se trânteşte printre dinţi „Dar crezi că eu stau degeaba?”.

Simt că nu se trece dincolo de nişte aparenţe, de nişte atitudini copilăroase, de nişte replici rostite din şi cu multă plictiseală. Ba mai mult decât atât, ţi se induce un sentiment tâmp şi nejustificat, că şi tu contribui la magica indispoziţie. Cine să-şi mai dea seama că gândurile tale erau de fapt de a le sugera să mai renunţe la feţele încruntate?

Pe lângă asta, mai vine şi bucata cealaltă de puzzle. Aia în care simţi că-ţi trec toate vorbele pe lângă urechi, de parcă n-au fost pronunţate vreodată. Dai cu capul, cu pumnul sau cu ce vreţi voi, într-o atitudine şi un comportament pe care îl respingi, dar care se întoarce împotriva ta. Încerci să de descotoroseşti de el, dar se lipeşte de tine cu toată forţa.

Aceste transformări ciudate ar putea fi încadrate într-un context sau nu. Dar care poate fi cauza?
O fi din cauza toamnei prelungite?

Zi și tu

opinii