E cumva impropriu să spun că o cunosc pe Anca de 15 ani. Am văzut-o prima oară în impresionanta clasă IB. De atunci, am terminat şcoala generală împreună, am continuat la liceu, 3 ani la CRP în Iaşi, iar acum…(mai e cazul să spun?) Ei bine, o spun cu urle şi trâmbiţe, dar mai ales cu apreciere pentru prietenia noastră: suntem colege şi la masterul de „PR şi Publicitate”.

E mai mult decât o relaţie temeinică, care s-a clădit frumos în tot acest timp. E o legătură lipsită de superficialitate, la care amândouă ţinem tare mult şi de care ne bucurăm zilnic. În tot acest timp nici nu am realizat (sau poate tu da, Anca?) că ne ştim de atâta vreme. Nu ne-am „impus” (ar fi fost de-a dreptul idiot) să fim prietene şi să stăm aproape una de cealaltă.

Ne înţelegem din priviri, ne sunăm ca să ne spunem o grămadă de tâmpenii care nu contează pentru niciuna din noi, dar care merită rostite şi ironizate. Avem o serie de expresii pe care le folosim amândouă, râdem la telefon minute în şir, iar când ne vedem ne încurajăm reciproc.

Povestim cu drag despre o sumedenie de momente frumoase pe care le-am trăit împreună în şcoală, dar nu numai şi de fiecare dată o facem cu acelaşi entuziasm. Ne uităm la fotografii din toate etapele prin care am trecut şi ne dăm seama că suntem mari sau cel puţin mature. Ne place să credem că ne purtăm de grijă una alteia şi că asta nu ne oboseşte deloc.

N-am măsurat niciodată prietenia în numărul de telefoane pe care îl dă una sau alta, în cât de lungă e urarea de ziua de naştere sau alte asemenea. În schimb, pot afirma că tărie că e o prietenie full-time, pe care o păstrăm departe de egoism, încăpăţânare, invidie şi tot alaiul. Mai degrabă, ne dăm silinţa să o menţinem aşa sadea cum e de la începuturi.

Aşa am vrut să termin cu postările pentru ’10. [>:DÀ Bientôt!

Comments

comments