Au trecut mai puţin de 10 minute de când am terminat-o de citit. Aşa cum am spus şi pe FB, provocarea mi-a fost ridicată la fileu de Mihaela Axinte. Mi-a povestit de ceva vreme de lectura cu pricina, iar acum 2 zile a venit la mine cu cartea în geantă.

Am citit în prima seară mai bine de un sfert. Între timp, m-am gândit cum să fac să mai amân puţin lucrurile de care trebuia să le fac. Da, cartea ocupa deja primul loc în lista de priorităţi. După ce o veţi avea în braţe, o să înţelegeţi de ce spun asta.

Faptul că s-a nimerit să pun mână pe romanul acesta într-un moment alambicat pe care îl trăiesc nu e o coincidenţă. Mă rog, eu nu mai cred în astfel de întâmplări. Pur şi simpu îmi place să mă bucur de senzaţia că unele cărţi ajung lângă tine atunci când trebuie. Nu pentru că te identifici cu vreun personaj, că ai trăit situaţii similare cu ale lor sau că empatizezi cu perspectiva narativă a autorului. E pur şi simplu o legătură între cititor şi carte, doar de ei ştiută.

Sunt absolut convinsă că vi s-a întâmplat şi vouă. Că aveţi cărţi şi autori preferaţi, că faceţi recomandări de acest fel şi chip. Credeţi atât de mult, (am trăit şi astăzi acest sentiment), în puterea unei poveşti, încât doriţi să o împărtăşiţi cu lumea întreagă. Simţiţi că asta vă face bine, că e de datoria voastră să procedaţi aşa şi că, într-un mod ciudat, leagă oameni cât se poate de diferiţi.

Pe lângă faptul că e şi o lecţie de istorie despre care poate nu s-a scris atât cât ar fi meritat subiectul, cartea se individualizează prin profunzimea personajelor. Maniera în care sunt descrise, portretul conturat cu fiecare pagină, tăria de caracter a unora şi laşitatea altora, te ajută să transformi rândurile în imagini, imaginile în cadre, iar cadrele în scene. Citeşti şi vezi un film în acelaşi timp. Cu senzaţia asta am rămas până la ultima propoziţie.

N-am vrut să fac un teasing, dar iată că a ieşit ceva similar. E vorba despre nimeni alta decât Tatiana de Rosnay şi a ei „Se numea Sarah”. Vă redau, ca de fiecare dată, un pasaj şi numai unul. De data asta, este reprezentativ pentru relaţia fiică-tată:

„Atât de multe întrebări. Şi nici un răspuns. Tatăl ei obişnuia să-i lămurească toate nedumeririle. De ce este cerul albastru, din ce sunt făcuţi norii şi cum vin bebeluşii pe lume. De ce are marea flux şi reflux, cum cresc florile şi de ce se întrăgostesc oamenii. Întotdeauna îşi făcea timp să-i răspundă, răbdator, calm, prin gesturi şi cuvinte simple”.

Asta e cartea de finalul căreia îmi era frică. Acum nu îmi mai este. 🙂

p.s. Mai am un singur lucru de făcut. Să văd filmul, în regia lui Gilles Paquet-Brenner.

Comments

comments