Ne batem cu pumnul în piept că vrem doar adevărul. Că din asta ne hrănim, că spre asta tânjim, că în asta credem. Dar de câte ori nu s-a întâmplat să ne stea pe buze şi să rămână tot acolo ani mai târziu?

photo via Pinterest

Cred sincer că, uneori, diferenţa dintre gândurile care ne rătăcesc prin minte şi cuvintele care ne zboară în aer sau în scris, nu reprezintă nimic altceva decât un scut. Ne apărăm faţă de ceilalţi şi încercăm să ne menajăm pe noi înşine. Ne dăm silinţa nu doar să fim politically correct, chiar şi când nu e cazul, dar luptăm ca să menţinem o constanţă liniştitoare, care să ne ferească elegant de cine ştie ce riscuri.
Simpatizăm şi empatizăm cu ideea că unele lucruri sunt doar de noi ştiute şi aşa trebuie să rămână. Preferăm să ne măcinăm zile în şir, să ne alegem cu cearcăne greu de îndepărtat, să trăim în scenarii. Totul, pentru că ne este frică, uneori, de ce ar putea ieşi, unde ar putea duce povestea pe care am construit-o, cine ştie de când?, în mintea noastră.

Pe de altă parte, dacă adevărul la care visăm cu ochii deschişi dă peste cap alte adevăruri? Şi dacă, la final, concluzia la care ajungem e mai grea decât pot umerii noştri să care? Ei bine, atunci chiar avem nevoie de un scut, fizic şi mental deopotrivă, care să ne protejeze cum doar mamele ştiu să o fac atunci când vine vorba despre copiii lor.

E ca şi cum am trăi la graniţa dintre două lumi, dintre noapte şi zi, dintre imaginaţie şi realitate. Şi cum să nu fie greu să fii prins într-o ceaţă deasă, care nu te lasă să vezi mai departe de câţiva metri?

Noi suntem cei care putem alege să micşorăm distanţa dintre ce gândim, ce spunem, dar şi ce facem. Măcar în clipele când chiar simţim că asta e cartea pe care vrem să o jucăm până la capăt, chiar şi când capătul e greu de văzut cu mâna făcută streaşină la ochi.

Comments

comments