Nu ţine cont de rasă, de limbă, de hainele pe care le purtăm, de obsesiile muzicale, de hobby-urile în care investim în fel şi chip. Nevoia de a fi ascultat e la fel de reală ca iubirea pe care un părinte o are pentru ale sale odrasle.

photo via Pinterest

O nevoie nu înseamnă o garanţie, la fel cum conştientizarea ei nu presupune automat faptul că o satisacem la rândul nostru. Mi se pare că e ca mersul la sală. Sau mai degrabă la tenis, că pe acolo am rătăcit mai des. Degeaba ştim toate denumirile loviturilor şi câştigăm oricând la un joc electronic, dacă pe teren aruncăm racheta la fiecare minge dată prea tare sau prea încet.
Ei bine, cam aşa e şi cu nevoia de a fi ascultat. Nu e suficient doar să ştim să o transferăm în cuvinte, să o acceptăm sau verbalizăm, după caz. Ar fi minunat să o punem la treabă ori de câte ori simţim că asta e ce trebuie să facem. Să cerem să fim ascultaţi activ, până la capăt, cu tot ce avem de spus, oricât de rău, de lipsit de temei, de pueril, de banal, ar suna. Uneori, s-ar putea ca asta să fie tot ce contează cu adevărat: să simţim că da, cuiva i-a păsat şi a avut răbdare să cearnă şi să discearnă tot ce i-am transmis.

Cred sincer că dacă am asculta mai des, cu atenţie şi cu un interes real pentru cel de lângă noi, am fi mai câştigaţi. Dar hai să începem să ne ascultăm mai întâi pe noi şi când vom fi mulţumiţi şi împăcaţi cu ce am auzit, să trecem la următorii. Altfel, s-ar putea ca la final să nu fie nimic altceva decât zgomot şi de-o parte şi de alta. Şi dacă ajungem până acolo să nu ne mirăm că nu va mai exista o a doua oară când cineva ne va mai cere să fie ascultat. Până la urmă, cui îi place să fie trecut la diverse?

Comments

comments