Mi-am amintit de prima mea întâlnire, cumva oficială, de mentoring. A murit din fașă. Și nu pentru că eu sau el n-am fi luat povestea în serios, ci pentru că nu a avut timp. Nici noi de relație și nici invers. Cu toate astea, am învățat câteva lecții prețioase.

Cea care mă ajută cel mai mult e legată de valorile personale. Și când spun că mă ajută nu exagerez deloc și nici nu arunc gratuit cuvintele în mijlocul propoziției.

Am trecut, nu de puține ori, printr-o sită fină de tot, care uneori m-a speriat, alteori mi-a dat apă la moară. Partea bună e că de fiecare dată am rămas cu aceeași textură și culoare. Oricât de zgrunțuroasă sau de bună de cozonac a fost, rezultatul nu s-a schimbat niciodată radical.

Mi-am dat seama că în spatele unui echilibru în care chiar cred și care îmi definește mare parte din viață, cele care dirijează tot spectacolul sunt valorile personale. Pentru că le știu, mi le asum, iar când e cazul le și spun cu voce tare, reușesc să iau decizii mai ușor și să nu mă frământ prea tare la fiecare intersecție. Și cred mult de tot că e sănătos să știu în ce cred, ce mă face fericită, ce și cum îmi doresc.
Nu doar pentru că mă ajută să-mi mențin ritmul și rima, ci pentru că pun capul liniștită pe pernă, fără să fac scenarii care îmi alimentează posibilități care oricum nu contează. Da, chiar și alea care poartă masca lozului în plic și care dau senzația că tren ca ăsta n-apare prea des în gară.

Poate că n-am răspuns la întrebarea din titlu, dar ce știu sigur e că valorile personale mă ajută să fiu un om mai bun.
La ce bun nu cred că mai are sens să spun sau să întreb, nu-i așa?

Comments

comments