Recunoștința, Mulțumescul, empatia. Ordinea e la fel de importantă cum e căderea frunzelor: pentru unii foarte, pentru alții deloc.

Sunt recunoscătoare nu doar pentru ce trăiesc, ci mai ales pentru ce nu mi-este dat, pentru încercările de care nu am parte. Nu rareori, dar totuși prea rar, îmi dau seama că n-am motive reale să mă plâng, să găsesc nod-în-papură. E doar un virus de care mă molipsesc doar pentru că îl are toată lumea, nu pentru că organismal nu ar face față. În schimb, îmi dau silința să îl țin departe și să nu uit, măcar la final de zi, că e bine. E foarte bine. Noroc de sertarul #astăzimi-aplăcut! Îmi dă o palmă părintească peste cap.

Mulțumescul e poate forma cea mai simplă de recunoaștere. Îl spun sincer ori de câte ori simt și mi-e drag să îl aud ieșindu-mi din gură. Învăț că e loc de mai mult și mai bine, însă fac exerciții în mod constant. Încerc să dau ascultare mai des șoaptelor venite din interior care îmi amintesc că mulțumirea e ca o haină frumoasă. Dacă știi cum să o porți te face mai încrezător.

Dintre toate, empatia e ca mersul pe sârmă. Fie te ia cu amețeală ori de câte ori te uiți în jos, fie privești încrezător spre destinație. Am învățat că e bună dacă îi înțelegi cusururile. Mi-am pus-o la încercare cu persoane apropiate și nu te puține ori m-am ales fie cu ochii în soare, fie cu nopți în care capul îmi era greu ca un bolovan. E bine că o am în buzunarul de la vestă, dar încerc să-l deschid cu grijă și băgare de seamă.

Îmi era dor să revin în prăvălie și am făcut-o povestind lucruri care mă macină, mă fac fericită, mă consumă, mă fac mai bună. La fel e cu toată marfa de pe raft.

Comments

comments