Se spune că oamenii sunt povești. Și că putem repeta același capitol mult și bine. Doar dacă vrem și alegem să îi deslușim înțelesul îl putem schimba cu adevărat. Atunci vom trăi mai autentic.

Fotografie de brilianta Cristina Poncu (de care mi-e dor)

Îmi dau seama că apăsăm pedala la podea și că trecem fără suflare către tot felul de altceva-uri. Uneori iluzorii, alteori naive, de cele mai multe ori nici noi nu știm dacă am ajuns unde ne doream. Sau dacă e un altceva care e în armonie cu șoaptele interne. Viteza pare să câștige în fața filozofiei.

Suntem atât de antrenați în crearea și întreținerea de iluzii încât nici nu ne mai întrebăm cum e realitatea. Nici nu știu dacă mai avem cum căci iluzia e cotidianul, obișnuitul. La unii, chiar o rutină. Ne-am alimentat atât de mult propriile scenarii, ne-am șlefuit și învățat atât de bine propria poezie încât am ajuns captivi în gândire și simțire. Preferăm iluzia în detrimentul schimbării.

Sunt recunoscătoare că astăzi sunt (mai) conștientă de pânza asta de păianjen și că am curajul să nu o las să mă (mai) amețească în țesătura ei întortocheată. Asta nu înseamnă că e mai ușor de acceptat, ci doar că sunt liniștită să trăiesc cu gândul că pot să fac o alegere și să schimb capitolul.

Comments

comments