Într-o discuţie de pe wall-ul DOR, s-a discutat mult şi aprins despre #dordeducă vs #dordecasă. Concluzia era ştiută cumva dinainte, dar asta nu înseamnă că schimbul de păreri a fost inutil: toţi au avut dreptate în felul lor.

Asta pentru că fiecare îşi ţese singur povestea, în raport cu propria realitate. Nici nu ştiu cât era de bine, de corect, să tragem o concluzia absolută. Cu siguranţă am fi greşit într-o măsură mai mare sau mai mică.

Vă pomenesc despre #dordeducă dintr-o poziţie similară cu cea de atunci, însă cu o nedumerire în plus. N-am să neg că nu mă macină gândul să plec într-o zi şi să vin acasă în alta. Chiar mă gândesc serios şi aproape că m-am hotărât şi care ar fi locul unde m-aş simţi bine.

Una peste alta, am reuşit să pun mâna pe nişte cărţi de beletristică. Răsfoind una dintre ele, am dat peste un fragment care nu prea îmi mai dă pace. Mă ţine ocupată cu tot felul de scenarii, unele de-a dreptul imbecile, altele un pic mai cosmetizate.

Mai jos, cuvintele care îmi răsună în cap:

„Limba. Într-o limbă străină ne pierdem optzeci la sută din personalitate. Ne pierdem capacitatea de a glumi, de a zeflemisi. Atât şi e de ajuns să mă îngrozesc.”

[Cine ştie din ce carte e fragmentul?] 🙂

În timp ce vă gândiţi, ascultaţi [nu pe repeat, ca mine] melodia de mai jos.

Comments

comments