Câteodată, totul înseamnă nimic
Scris pe de Oana Filip
Cred că e prima oară când chiar simt că deciziile pe care le am de luat sunt grele. Nu multe, nu urgente, grele.
Grele pentru că în funcţie de ele urc un alt munte sau mă plimb pe potecile ăstuia, pentru că mă vor ajuta să fac mai bine ce îmi place sau doar să fac, pentru că prin ele pot să mă cunosc mai mult sau doar să cred asta, pentru că îmi vor permite unele şi îmi vor pune capăt la altele, pentru că s-ar putea să fiu mai fericită sau doar mulţumită.
Greul ăsta e legat şi de oamenii implicaţi, mai mult sau mai puţin direct. Pe unii îi ştiu de câţiva ani, pe alţii de mai puţin, dar mai intens, mai en detail, pe toţi suficient încât să îmi dau seama cât de mult înseamnă în viaţa mea. Şi la o radiografiere rapidă, realizez că există şi câteva fracturi uşoare, care da, nu dau un organism întreg peste cap, dar s-ar putea să îl sâcâie suficient de mult încât să spui că e cazul să mergi la un consult. Eu sunt în faţa cabinetului şi mă pregătesc să bat şi să aflu care e cauza şi ce e de făcut în continuare.
Câteodată, totul înseamnă nimic, iar nimic poate însemna şansa unui început. Şi da, începuturile sunt de fapt oportunităţi, ştiu asta sigur. E ca în tenis, unde nu contează că e 0-40 pentru că (încă) mai poţi câştiga game-ul.