Scriu zilnic în jurnal, nu doar în sertarul #astăzimi-aplăcut. Mai des în cel digital decât în cel fizic, asta pentru că observ cu o atenție aproape chirugicală ce este în jurul meu. Clădiri, oameni, natură, cabluri întinse peste cer, un cățel care caută o mângâiere, micro-gesturi — o mamă aranjează bretonul băiețelului ei, privirea plină de candoare dintre doi oameni într-o cafenea, mâna pusă pe umărului cuiva care se uită în pământ. Nu e un exercițiu, ci un fel de a trăi și de a-mi îmbogăți existența. Desigur că poate fi și copleșitor sau infinit de trist în anumite clipe.

 

Acum ceva timp, am scris dintr-un spațiu de pură observație, iar zilele astea am revenit la rândurile cu pricina. Am croșetat un pic pe marginea lor. Nu de dragul scriiturii per se, ci pentru că a fost încă un pretext să mai stau un pic în prezent.

Oare cine mai observă viața?

Se mai uită cineva la cer?

La lună, la stele, la frunze, la păsări?

Se mai bucură cineva de firele de iarbă care își fac loc printre degete?

Dar de inima desenată în zăpadă pe capota unei mașini albe?

Mai are cineva ochi să vadă pisica de pe gard, tolănită la soare?

Mai e loc de admirat copacii care mângâie norii?

Își mai spun oamenii că mirosul pielii lor este de neuitat?

Dar că o privire i-a dezbrăcat în cel mai blând mod?

Sau că și tu ești stângaci și asta te-a surprins infinit?

Cine mai zâmbește în stația de tramvai?

Și unde sunt bătrânii care se plimbă de mână?

Dar tinerii?

A văzut cineva că ai cele mai frumoase mâini din lumea asta?

Când ai chichotit ultima oară că ai descoperit o aluniță nouă?

Se mai uită cineva în oglindă cu blândețe și iubire?

Cine se mai dă cu parfum înainte de culcare?

Ce mai înseamnă duioșie?

Când te-a surprins nesurprinsul?

Ai observat ceva atât de frumos încât ți-a tăiat respirația?

Privești mai mult prin ochii tăi sau printr-un ecran?

Și, vorba mamei mele, inimii, sufletului, lor ce le dai?

Comments

comments