Am primit cadou anul acesta cartea „Lolita” de Vladimir Nabokov. Am citit-o cu multe pauze, dar asta nu a afectat lectura aşa cum mă aşteptam. Reluam de fiecare dată cu aceeaşi curiozitate şi nu uitam să îmi pun semnul de carte, chiar dacă de multe ori era la o diferenţă de doar 10 pagini.
Cu o copertă pe care am dezbătut-o destul de mult (dacă tânăra din imagine este sau nu actriţa din rolul principal), cartea a fost mereu prin preajma mea. Am refuzat să încep o altă lectură, motiv destul de întemeiat pentru cei cărora le este greu să ducă la bun sfârşit o poveste deja începută.
Astăzi am terminat de parcurs toate paginile. De dimineaţă am luat cartea în mână, deşi nu mi-am propus să o termin neapărat în decursul acestei zile. Însă, faptul că am văzut filmul în decursul săptămânii care s-a încheiat de curând mi-a accelerat puţin ritmul. Sorbeam fiecare cuvânt, pagină, din dorinţa de a vedea dacă e mai bine surprinsă povestea în carte sau în pelicula din 1997. Pe lângă asta, vroiam să remarc eventualele diferenţe (care există cu certitudine) şi să critic dacă acestea au avut o contribuţie sau nu de-a lungul acţiunii.
„Lolita” este o recomandare atât din punct de vedere al compoziţiei, al poveştii aflate într-o permanentă ajustare, al personajelor obsesive şi dramatice, dar mai ales pentru stilul impecabil a lui Nabokov, despre care Martin Amis afirmă că:

„Cărţile lui Vladimir Nabokov ocupă pe rafturile bibliotecii mele cam un metru şi jumătate din spaţiu, singurul care îş întrece fiind Shakespeare…Pentru mine, Nabokov este cel mai important romancier al secolului XX.”

Mai spre finalul cărţii am dat de o frază care mi-a rămas în minte şi care se potriveşte perfect contextului: „Simţul moral al muritorilor este datoria/Ce trebuie plătită faţă de sentimentul muritor al frumosului.”

Să nu uit: mi-a plăcut mai mult cartea. 🙂

Comments

comments