Am venit acasă într-o scurtă vizită. După ceva timp, am mers cu maxi. Se scumpise biletul, asta pentru cine nu știa. Adică pentru categoria aia în care îs și eu.
Nu o să povestesc experiența magică pe care am trăit-o vreo două ceasuri. Chiar deloc. Doar atât, am ascultat muzică și, în ciuda nebuniei din jurul meu, aveam o stare plăcută.

În urma unei discuții, de fapt au fost mai multe, cu cineva, de fapt au fost mai mulți, pe YM, dar nu numai, m-am convins că nu-i sănătos să vezi, să gândești doar în nonculori. Cei care au terminat studiile, cunosc sentimentul ăsta primăvăratic care apare fără să fii „en garde”. Mă refer la senzația aia de bine când termii ceva: toată movila din farfurie atunci cânt te uiți la un film nominalizat la Premiile Oscar, proiectul de la facultate, diverse taskuri, de șters praful, licența și multe altele.
Nu doar că te-apucă o nostalgie idioată în unele dintre cazuri, dar, nu de puține ori, ești chiar înspăimântat. Mă refer aici la ultima parte, când ți-ai încheiat socotelile din cei trei ani și … voila! urmează partea cu alegerea masteratului. Deloc simplă afacerea asta, nu-i așa?
Eu rămân la CRP, cel puțin așa îmi place să cred. Nu-s întotdeauna hotărâtă, poate de aceea mă autosugestionez cu atâta tărie. Moisa m-a întrebat sec de ce vreau să mă sinucid cu această opțiune, Volcinschi crede c-aș face treabă bună cu ea la București, Sanda îmi zice să mă car de aici dacă vreau să fiu betelistă, Fil încă mă mai întreabă la ce facultate învăț, iar eu mai visez și acum la Leo Burnett; iLeo de fapt. 🙂

Ce-i frustrant, nu ține de ce o să fac eu, ci de scepticismul general. Da, risc cu uniformitatea asta, dar aproape că și tu, cel care citești rândurile de față, îmi dai dreptate.
Am încredere în Iași, în unii oameni, în câteva valori și în faptul că lucrurile se pot schimba. Văd dincolo de limita asta zilnică care îi dezamăgește profund pe unii și, fără să fiu siropoasă, îmi doresc să reușesc. Nu dintr-un narcisism pe care unii mi l-au etichetat fără temeiuri consistente (o fi de vină ticul cu sprânceana ridicată?), ci dintr-o dorință sinceră de mai bine.

Cine vrea să facă echipă să ridice-o mână. Ne vedem peste câțiva ani și punem totul pe hârtie. Linia nu o tragem noi, îi lăsăm pe alții. Doar sărbătorim și ne bucurăm că ne-am reîntâlnit.
Bine, facem și poze! 😀

Comments

comments