iA


"În mare, acest film zilnic mă amuza."

Scris pe de Oana Filip

Recunosc! Îmi doresc un job în PR sau AD, mi-am tachinat colegii cu Leo Burnett, am visat să ajung un copywriter de succes şi n-am strâmbat din nas atunci când auzeam de viaţa corporatistă. Gândirea mi-a fost modelată şi de mediul academic, dar factorii nu se opresc aici. Cu toate astea, de ceva vreme nu mai tânjesc atât de mult după un trai plin de englezisme, reguli ciudate, oameni apatici, cultură organizaţională care spală minţi sau companii în care managerii cred că teambuilding-ul este desertul cel mai potrivit.

Dilme Veche m-a lămurit o dată-n plus să-mi dau seama ce vreau. Sau cel puţin m-a determinat să-mi adresez tot soiul de întrebări.

„Apoi, nu eram obişnuită nici cu munca în open space. De mai mulţi ani lucram într-un birou de mărimea unei sufragerii a unui apartament confort II. În noua hală mă simţeam ca o proaspătă filatoare. Programul fix (9-17) a fost iarăşi un exerciţiu greu de voinţă.

După cîteva luni, unii oameni din companie mi se păreau tot mai prietenoşi şi noul job chiar începuse să mă prindă. Mă mai podidea din cînd în cînd dorul de scris la ziar, dar era gestionabil. Întîmplător, la un magazin aflat în renovare şi situat vizavi de sediul firmei, am văzut lipite pe geam mai multe pagini de ziar, printre care şi un articol semnat de mine. De fiecare dată cînd deveneam nostalgică, aruncam privirea peste articolul din geam. Eram într-un fel mulţumită de noul meu mediu aseptic, dar cine ar fi prefigurat că urma şi alt soi de iniţiere?!”

Din articolul plin de înţelepciune jurnalistică a Laurei TomaMeeting cu Socrate sau despre „desăvârşirea corportatistă”.

Voi ştiţi ce fel de job vreţi? Sau măcar locul în care v-ar plăcea să faceţi ceva pe propriul plac?

Zi și tu

opinii