Mi-am dat seama de asta pe propria piele. Şi nu de astăzi, de ieri. De fiecare dată când telefonul sună pentru chestii mărunte, doar pentru că unei persoane îi era (probabil) lene să afle singură ceva sau de fiecare dată când mail-urile conţineau o listă lungă de „te rog-uri”. A fi disponibil şi a fi drăguţ nu sunt două chestiuni interdependente. Sau mă rog, nu ar trebui să fie. 

Dacă e să ne luăm după stimabilul DEX, printre multiplele definiţii ale disponibilităţii, una pare să caracterizeze cel mai bine contextul pe care îl am în minte: „stare sufletească în care sentimentele şi raţiunea se manifestă libere şi în plenitudinea lor.” Noi alegem să fim disponibili şi ar trebui să ne placă. Ei bine, mie începe să mi se pară agasantă (când e exces), tocmai pentru că mulţi nu ştiu care e linia fină dintre ce spuneam mai sus: a fi disponibil şi a fi drăguţ.

via

De cele mai multe ori răspund la telefon şi după ora 22, deşi ştiu că nu e chiar sănătos. Răspund şi celor care mă sună (9 din 10 ori) pentru că au nevoie de ceva. Nu îi ignor nici pe cei care îmi transmit salutări prin intermediul altor prieteni, deşi au (?) numărul meu de telefon. Disponibilitatea, cu multiplele ei pălării, devine agasantă atunci când uităm că o putem controla. Ca să nu zic corecta.

Ştiu că a fi disponibil e cumva o cerinţă a vieţii nebune de astăzi, dar vă garantez că nu moare nimeni dacă o mai trimitem şi pe ea la plimbare. Măcar din când în când.

A, ca să nu mai zic că cei care asociază „disponibilitatea” cu „a fi de treabă” sunt cel puţin naivi. Nimeni nu e obligat, nici moral şi cu atât mai puţin legal, să facă pe plac ori de câte ori situaţia o cere. Şi dacă asta se înţelege prin „de treabă”, atunci modul în care ne raportăm la oameni e mai rău ca orice perlă scoasă la BAC-ul de anul ăsta.

Comments

comments