Multora nu le plac sfârşiturile. Spun că sunt triste, supărătoare, apăsătoare, oricum numai digerabile nu. Adevăruri absolute nu prea există sau mă rog, or fi puţine. Aşa că pentru mine există multe sfârşituri pe care le aştept. Astăzi am luat la parte la unul din categoria asta. A adus la pachet o (alfel) de împlinire. Una pe care mi-e greu să o etichetez în vreun fel, dar pe care o voi păstra aproape mult timp.

E vorba despre o împlinire pe care o resimt pe mai multe paliere. Esenţa după cinci ani de studiu, după cum urmează: trei de „Comunicare şi PR” şi doi de „PR şi Publicitate”, poate fi rezumată simplu: mi-e bine. Mă simt ca un turist mulţumit de o călătorie lungă pe care a făcut-o alături de alţi oameni, mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Cu unii am împărţit o bancă şi multe cafele băute pe îndelete sau pe fugă, cu alţii am dezvoltat fel de fel de idei (unele naive, altele care au luat faţa unor evenimente), iar cu câţiva mă leagă o prietenie care trece cu uşurinţă de uşa aia mare şi grea de la corpul A al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.

Am câteva preferinţe şi în privinţa oamenilor care au stat în spatele catedrei. De fapt, cei care şi-au pus amprenta asupra mea au stat mai mult la tablă, în picioare, s-au plimbat printre bănci, au pus întrebări multe, au dat feedback, au fost oneşti şi au înţeles că din schimbul de idei înveţi mai temeinic decât din zecile de cărţi fotocopiate. Îi număr pe degetele de la o mână, dar lucrurile pe care m-au ajutat să le pricep nu pot să le îngrămădesc nici în cel mai încăpător sertar din lume – #astăzimi-aplăcut.

via

Împlinirea asta vine care urmare a unui traseu destul de alambicat. Deseori fără borne şi hărţi, dar cu o îndrăzneală şi cu un optimism care acum mi se pare fascinant, nicidecum pueril sau prostesc. În cinci ani am învăţat câteva lecţii care nu au apărut în niciun curs, dar care au o importanţă nemărginită: de la încrederea pe care am căpătat-o în propriile idei, la asumarea greşelilor şi curajul de a ieşi din zona de confort fără să apuc măcar să mă spăl pe ochi, fiecare în parte şi toate la un loc au contribuit la dezvoltarea mea.

În final, tot ceea ce contează cu adevărat e convingerea că am făcut parte din peisajul potrivit şi că mi-a fost drag nu doar să îl privesc de la distanţă, ci să îl modelez cum am ştiut eu mai bine.

À bientôt!

[noua obsesie muzicală – via]

Comments

comments