În mod firesc, pierderea timpului nu e chiar atât de gravă. Dimpotrivă, chiar am răsfoit un articol în care oamenii ocupaţi erau luaţi peste picior. Cu argumente puternice, se înţelege. Se discuta intens despre cât de bine sau de rău e să ne plângem mereu că suntem ocupaţi, că nu avem timp de pasiuni sau de prieteni, de plimbat în parc sau de fugit la munte. Până aici lucrurile sunt clare: pierdutul timpului nu e o ruşine, o dovadă că nu suntem capabili să facem ceva notabil. Dimpotrivă, trebuie să facă parte din peisajul care ne caracterizează cel mai bine.

 via

Ce ne facem însă când pierdem timpul pe bune? Când ne complacem într-o rutină de care ne este greu să ne descotorosim? Când preferăm să despicăm firul în patru în legătură cu ce a mai făcut X, Y sau Z? Când ne plângem de sistem? Când purtăm discuţii interminabile despre cât de rău arată oraşul? Când alegem să investim timp în găsirea de scurtături, nu de drumuri grele, doldora de eforturi de tot felul?

Timpul ăsta e pierdut şi nimic în lumea asta nu ne va ajuta să îl recuperăm. Nu spune nimeni că nu suntem îndreptăţiţi (pe jumătate) să facem toate lucrurile de mai sus. Dar dacă timpul ăla l-am investi în soluţii şi nu în probleme cu siguranţă am contribui la „creşterea indexului de fericire”. Iar după fericire alergăm cu toţii, nu-i aşa?

Comments

comments