Încrederea că va fi bine
Scris pe de Oana Filip
Ştiu multe mituri despre despărţiri. Am văzut fel de fel de comportamente în situaţiile cu pricina. Unii care îşi pleacă rapid capul, spun „Pa” şi nu se mai uită în urmă. Alţii care preferă telefonul, oricât de nesiropos ar putea părea. Mai sunt şi cei care se uită sincer în ochii celuilalt, îi transmit gânduri dintre cele mai bune şi încurajări care a doua zi par uşor naive.
Recunosc că aseară a fost de departe cea mai grea despărţire din ultimii doi ani. A mai fost una care m-a afectat tare şi mi-a garantat cearcăne zile în şir. La fel de bine recunosc că nu am fost pregătită pentru ce am trăit ieri şi astăzi. Era să scriu că nu am fost „pregătită suficient” dar mi-am dat seama la momentul potrivit că ar fi impropriu spus.
Pe lângă greutatea despărţirii, mă frământă aproape la fel de tare ce va urma. Ştiu că îmi place mult ce fac, ştiu că se poate, cred că ştiu cum şi ştiu şi mai bine că vreau. Până aici toate bune. Puse în context, analizate în fel şi chip, toţi aceşti „ştiu” ar trebui să conducă spre o singură direcţie: reuşită. Iar când vorbesc despre ea nu mă refer doar la mine, ci şi la persoana de la care am crezut că pot să îmi iau rămas bun o singură dată. Ei bine, nu prea mi-a ieşit. Am simţit nevoia să ajung şi la aeroport.
Habar n-am câţí ştiu ce înseamnă să îl înţelegi cu adevărat pe cel de lângă tine, dar eu trăiesc scenariul ăla în care lucrurile chiar funcţionează. Nu e uşor, nu e de la sine, dar ceva din toată povestea asta e bine şi mă motivează.
Poate hanoracul călduros pe care l-am primit şi încrederea că va fi bine.
O să îmi fie tare dor!
