iA


Nevoia de crede în ceva

Scris pe de Oana Filip

Weekend-ul trecut am fost trezită de sunetul utilajelor parcate frumos în parcul din spatele blocului. Cinci muncitori, înarmaţi cu fel de fel de echipamente, dădeau de zor cu montatul jucăriilor: balansoar, tobogan, scări, tuburi, căsuţe, bănci. Mult plastic, puţin lemn şi niciun copil. Ca o bătrânică de modă veche, nu ca alea de la fostul bloc, de fumau pipă şi erau mereu dichisite, am privit spectacolul de la geam. 

În câteva ore se schimbase tot peisajul. Mă dureau ochii de la culorile ţipătoare şi mă durea şi mai tare că Mircea nu era acolo (vă mai amintiţi de Mircea?). Şi nu a fost nici ziua de după, nici cealaltă, nici ieri. În schimb, cred că l-am zărit într-o seară aruncând cu bulgări dintr-un capăt al străzii în altul. Nu ştiu cum se face, dar parcul e mai gol ca înainte. Şi pun pariu că nu doar din cauza gradelor cu minus în faţă.

Mare parte dintre copiii pe care îi ştiu din cartier nu s-au lăsat impresionaţi de astfel de „facilităţi”. Sau poate că au ajuns în curtea lor prea târziu? Chiar pe 9 decembrie, când mulţi erau ocupaţi să mâzgălească buletinele de vot. Nu cred nicio secundă că Mircea ştie ce e politica şi la ce foloseşte, dacă foloseşte la ceva. Dar cu siguranţă ştie să se joace astfel încât să nu se plictiseacă în niciun anotimp.

Întâmplarea cu pricina a răscolit mai multe în mine, dar mai ales mi-a amintit de un fragment din „Colecţionarul” de John Fowles. O carte pe care am întins-o ca pe o gumă Turbo şi a cărei final mi-a amintit că nu întotdeauna e vorba de happy ending. Uneori, lucrurile se termină chiar înainte să înceapă.

„Singurul lucru cu adevărat important este să simţi şi să trăieşti pentru lucrurile în care crezi – atâta vreme cât nu te limitezi să crezi numai în propriul tău confort.”

Cred că Mircea are un răspuns pentru provocarea asta şi încep să cred că şi eu îl am.

Zi și tu

opinii