Despre uşi închise şi puterea de a mai bate (o dată) la ele
Scris pe de Oana Filip
Indiferent de materialul din care sunt fabricate, uşile închise înseamnă ceva. Un ceva pe care uneori reuşesc să îl desluşesc sau măcar ajung la o explicaţie care mă lasă să dorm liniştită. Alteori, mă macină şi mă fac să ridic din umeri până mă doare spatele.
În fiecare zi deschid şi închid cel puţin şapte uşi. Clanţă de metal, de fier, de plastic, uşă de termopan, de lemn, de sticlă. În toate acţiunile astea, pe care le fac din reflex desigur, nu îmi dau seama că de fapt primesc o mulţime de insighturi despre oamenii, locurile şi uşile lor. Sau ale noastre, după caz.
Mult mai rău e când uşile astea nu există fizic, nu le pot atinge, nu pot să le zgârii cu cheile şi nici nu mă pot uita pe vizor. Uşile astea, atunci când sunt închise, mă consumă mai mult decât alea şapte pe care ar trebui să le dobor cu umărul.
Ca să nu mai zic de curajul de a bate din nou la ele şi de a spera că de data asta reuşesc măcar să le întredeschid. Să îl privesc în ochi pe cel care până atunci m-a pândit stând pe vârfuri, cu nasul lipit de metalul rece.
Uneori, să fac o acţiune care în mod firesc pare bană poate fi de-a dreptul extenuantă, fizic şi psihic deopotrivă.
Lăsaţi uşile deschise, s-ar putea să vină primăvara.