iA


De la 1 la 8 şi înapoi

Scris pe de Oana Filip

Şotronul era unul dintre jocurile plictisitoare din copilărie. Era rezerva la care apelam când eram prea plictisită, când nu era ceva la îndemână, când nu mai aveam energie să născocesc cine ştie ce. De la cât de îndemânatică eram când aruncam piatra şi până la cât de repede ştiam să sar fără să ating marginile desenate cu creta pe asfalt. Nu mă dădeam în vânt tocmai pentru că succesul la şotron depindea doar de mine, iar eu am fost mai mereu om de echipă.

Şotron Oana Filip

Astăzi, îndrăznesc să asociez şotronul cu viaţa. Nu mai aruncăm piatra cu aceeaşi lejeritate şi nici nu mai avem siguranţa că putem să stăm într-un picior mai mult de câteva secunde. Pornim de la 1 şi alergăm prea repede spre 8 ca de acolo să nu mai ştim ce avem de făcut. Când ajungem la 5 şi 6 avem senzaţia că suntem în faţa unei întrebări complicate ca să ne dăm seama, mai devreme sau mai târziu, că doar un răspuns e posibil—7. Nu trece mult timp şi suntem provocaţi din nou să dăm dovadă de dexteritate şi să ne facem curaj pentru o altă săritură, la propriu şi la figurat.

Una dintre părţile bune e că fiecare îşi desenează şotronul după cum îi şade mai bine. Unii preferă să nu arunce piatra decât ani mai târziu, alţii preferă să ia decizii premature. Ce ştiu sigur e că în şotronul meu am făcut şi echilibristică, m-am sprijinit cu putere pe ambele picioare, am atins şi liniile fine de cretă colorată. Urmează să arunc piatra.
La 1.

Zi și tu

opinii