Trăiesc una dintre cele mai intense perioade de până acum. De la tot ce înseamnă personal la profesional şi invers. Sunt zile intense care se lungesc cu eleganţă până noaptea târziu, iar dimineaţa devreme bat din nou la geam. Aduc cu ele o sumedenie de stări şi sentimente, care de care mai contradictorii. Unele mă copleşesc de parcă m-ar ţine cineva de gât, altele mă detensionează ca o plimbare în parc şi cele mai multe mă fac să cred că încă mai e loc de descoperit. Pe mine şi pe cei din jur.

Chiar cred şi susţin sus şi tare că fericirea e mai degrabă o stare şi mai puţin orice altceva. E fiorul ăla care alunecă pe şira spinării, e zâmbetul care durează mai mult decât câteva secunde, e cafeaua din faţa blocului, e surpriza naivă, e gândul bun, e „Mulţumescul!” care vine pe neaşteptate.
Varianta pură, curată, greu de uitat şi de pus în cuvinte iese la iveală doar în momentul în care e a noastră. Oricât de egoist ar suna, fericirea e în primul rând individuală. E secunda aia pe care o trăieşti de unul singur şi care îţi ia inima la galop.

Ei bine, simt că mă apropii tot mai mult de fericirea mea.

Comments

comments