Cum nu-mi plac adevărurile absolute, nu prea îndrăznesc să spun că e albă sau neagră. În schimb, îmi dau seama că nu puţine sunt situaţiile în care aşteptările sunt cele care ne fac să ne simţim într-un fel sau altul. Dacă au fost sau nu satisfăcute sau măcar înţelese, dacă cuiva le-a păsat de ele sau au trecut neobservate, dacă au reprezentat o prioritate la un moment dat sau au fost mai mereu la capătul listei, asta ne determină, de multe ori, starea de spirit.

Pentru a evita pumnii în ficat, dar şi pentru mai multă linişte în vieţile fiecăruia, e bine de ştiut nu doar ce hram poartă aşteptările de un fel sau altul, dar şi despre cum se prezintă o relaţie. Chiar dacă, aparent sau nu, i se spune de iubire, de colegialitate, frăţească, de prietenie, toate pot fi descrise în fel şi chip. Unele, din păcate nu-s chiar puţine, încep să poarte eticheta, plictisitoare şi periculoasă pe alocuri, de „funcţională”.

O relaţie funcţională e una în care nimeni nu riscă nimic, tocmai pentru că nu e nimic care să merite cine ştie ce sacrificiu. E varianta comodă, care nu cere şi nici nu dă timp. Şi nici efort de vreun fel, emoţional sau intelectual. E plutirea aia leneşă, în care totul pare ok, dar undeva, ceva, putrezeşte. E ca o boală care nu te pune să-i ghiceşti simptomele pentru că nu are aşa ceva. Te lasă în pace, te păcăleşte de la o zi la alta ca, în final, să te lase fără respiraţie.

Relaţiile funcţionale sunt bune, cu două condiţii: să ştii că e vorba despre ele şi nu despre altceva şi să îţi echilibrezi aşteptările. Nu înseamnă că e uşor, dar măcar ştii cât de singur, sau nu, eşti la vâsle. Vânt la pupă,  mes amis!

 

 

Comments

comments