Nu prea îmi place să recunosc că vin acasă cam rar. Toamna asta m-am asortat un pic mai mult cu gândul ăsta, dar s-a întâmplat ca la începutul anului să număr mai bine de 100 de zile fără să calc pe aici.

Ce se întâmplă negreşit, de fiecare dată când vin acasă, e vizita la a mea bunică. Singura pe care o mai am. Pe doi nu i-am cunoscut deloc, deşi mi se zice că aş avea caracterul leit bunicii de pe tată, iar de la unul am învăţat câte ceva în fiecare duminică în care ne-am văzut.

Ei bine, obişnuinţa de a merge acasă la bunica mea, la doar zece kilometri de târg, e cam bătută în cuie. O anunţ când vin, iar ea mă întreabă ce vreau să îmi pregătească. Dintre toate bunătăţile pe care ştie să le facă, turtele cu dulceaţă de vişine sunt de departe cele mai bune. Acum nu ştiu dacă o fi de la focul de lemne care trosneşte în sobă, de la făina de ţară sau de la faptul că o văd şi o aud că e trup şi suflet când le face. Vorbeşte cu ele, le ceartă dacă „mă faceţi de ruşine” şi îmi spune mereu că „nu te hazarda că ţi se lipesc de stomac şi atunci chiar n-am ce-ţi face.”

V-aş arăta mai multe poze cu ea, dar nu prea mă lasă să-i fac. Zice că iese strâmb şi că încă nu i-au crescut toţi dinţii. E cu un cap şi ceva mai mică decât mine, numai bună de luat în braţe. Are nişte ochi migdalaţi greu de uitat şi un râs molipsitor, pe care nu-l ascunde nicicum. Mâinile sunt mici, cu o piele care a văzut multe la vremea ei, dar îngrijite şi bune de ţinut într-ale mele. Mai mult, mă îmbrăţişează în stil „avion”, niciodată altfel. Adică eu stau cu mâinile întinse în diagonală şi ea la fel, doar că în sens opus, altfel „nu e ce trebuie.” După ce o ascult şi fac cum îmi zice îmi dau seama că are dreptate.

Deşi nu ne apucăm mai niciodată să vorbim despre lucruri serioase, de oameni mari, are mereu replici care mă învaţă mai mult decât o fac alţii care se chinuie crunt în sensul ăsta. Mi le spune direct, cu cuvinte puţine şi mai mereu sub formă de întrebare, de parcă m-ar lăsa pe mine să aleg finalul, deşi ştie foarte bine că sunt de-acord cu ea de când a rostit primul cuvânt din propoziţie.

Mi-e dragă şi nu rar mi se întâmplă să o citez cu ale ei vorbe de duh, care mi s-au lipit de minte şi de suflet. E semn zdravăn nu doar că pricep ce şi cum îmi transmite, dar şi că suntem pe acelaşi raft când vine vorba de mare parte dintre valori şi principii.

Am vrut să scriu mai multe despre viaţa la ţară şi m-am trezit vorbind despre bunica. Poate pentru că e singura cu care asociez frumuseţea de a trăi acolo, de a fi mulţumit şi cu puţin, de a pune familia pe primul plan, de a nu mă mai lua atât de în serios, de a spune mai des „Bună ziua” şi „Mulţumesc”, de a înţelege că ce face omul cu mâna lui e bine făcut, de a gândi nu doar cu capul, ci şi cu inima, de a da şi celuilalt din ce am eu şi de a pune capul liniştit pe pernă, chiar şi fără să am o sobă acasă.

Mulţumesc, bica! 

Comments

comments