Mi se zice, cumva mai des în ultima perioadă, să scriu despre lucruri concrete. Acum nu ştiu exact ce-nseamnă asta că mai tot ce-i prin prăvălia asta e palpabil ca perna care-mi ţine spatele drept. Pentru mine, desigur.

Photo credit: Cristina Poncu

Mereu am considerat blogul ăsta un fel de loc de joacă, nimic mai mult. Mă dau de-a dura după cum mă taie capul, fac alte reguli sau nu le urmez deloc, vorbesc mai mult despre mine şi mai puţin despre alţii, dar niciodată cu nume. Şi până la urmă, la ce folos să dau date din buletin? Oricum sunt situaţii care mai de care, pe care mai toţi le-am trăit sau le vom, în funcţie de cine-ştie-ce. Pe cuvânt că nu mi se întâmplă mie minuni de vreun fel sau altul; de asta nici nu le detaliez ca într-o reţetă din cartea de bucate.

Ba mai mult, cui i-ar folosi dacă aş pomeni nume de oameni, de proiecte, de colaborări, de orice? Cred că n-ar ajuta pe nimeni, tocmai pentru că singurele chei de la prăvălia asta sunt la mine. Eu încui, eu descui, după cum mă pricep mai bine.

Şi încă ceva: ce-nseamnă lucruri concrete? Intră şi cum mă simt acolo sau asta e la alt capitol din carte? Imediat cum mă clarific, promit să scriu punctual. Un singur lucru vă cer: să aveţi îngăduinţă şi răbdare şi pentru mângâieri uşoare, dar şi pentru tras de urechi. Asta aşa, ca să fiu concretă.

—
Obsesia de astăzi

Comments

comments