Învăţ să accept că jocul aşteptărilor nu are reguli bătute în cuie. Că, oricât de pregătită aş fi, există rupturi care mă lasă cu ochii în soare. De aceea, îmi dau silinţa să accept că fericirea e, în primul rând, individuală.

Nu-mi amintesc un context specific în care să-mi fi plăcut să fiu singură la cârmă. Să fiu one man show şi să îmi placă să port pălăria asta à la longue. În schimb, ştiu sigur că sunt om de echipă, că îmi place să fiu o piesă dintr-un puzzle, de obicei de dimensiuni potrivite. Până acum, deşi mi-e greu să cred că o să se schimbe mare lucru, n-am fost îndrăgostită de jocurile mare, cu peste 1,000 de piese. Şi ştiu că mulţi sunt fani go big or go home, dar zău că mie îmi place acasă, chiar dacă oraşul Iaşi nu e acelaşi cu cel care apare în adresa din buletin.

Lucratul împreună mi-a alimentat mai mereu senzaţia că împărţim şi clipele de dat cu capul de pereţi la fel de bine cum ştim să spunem şi „Cheers!” ori de câte ori simţim să facem asta. Mai mult, mi-a dat dat apă la moară că realizările, deşi în unele dintre cazuri sunt ale unei singure persoane, reuşesc să trezească un sentiment de bucurie şi în cei apropiaţi. La fel de bine, am crezut că sunt înţelese şi că deşi nu aşteaptă nimeni aplauze, stârnesc o stare de bine.

Ei bine, realitatea mi-a pus în faţă o poveste diferită. Una care îmi arată clar ca lumina zilei că fericirea e, în primă instanţă, particulară, singulară, individuală, numiţi-o cum vă place mai mult. Că trebuie să evit cu eleganţă să mai aştept reacţii de vreun fel sau altul, că a fi declarativ nu e acelaşi lucru cu a fi sincer, că e incomod să accepţi asta, că înainte de toate, suntem singuri.

E un adevăr greu de digerat, dar care înţeles la momentul potrivit te poate trezi dintr-un vis care oricum nu era al tău. Şi cine vrea să doarmă în cearşafuri străine?

Comments

comments