iA


Urme pe piele

Scris pe de Oana Filip

În şcoala primară, deşi cred că nu doar atunci, ghiozdanul era un simbol în sine. Ăla greu de te făcea să te apleci pe spate, aproape într-un pod perfect, era semn că urmează o zi lungă şi dificilă.

1399633_10200839169881272_948697285_oPhoto credit: Ioan Bălăşanu

Cred că fiecare dintre noi îşi poartă ghiozdanul cum se pricepe mai bine. Poate şi cum merită, nu zic nu. Îl avem în spate în fiecare zi, la birou, acasă, la ieşirile cu prietenii. Ce nu realizăm prea des e că nu suntem singurii care îngrămădim experienţe bune şi rele, gânduri de cine ştie ce fel, lucruri, frustrări, bucurii, speranţe şi alte asemenea, greu de pus între învelitori. Parcă aşa se chemau „husele” acelea care protejau caiete de colţuri.

Fiecare contact, fie el real sau virtual, prin telefon sau faţă în faţă, îşi face loc în sacul invizibil pe care îl purtăm. Unele dintre ele ne fac să simţim ghiozdanul ca pe o pană şi ne dă şansa să alergăm cu el în spinare cât e ziua de lungă. Altele, în schimb, ne strâmbă, ne tasează vertebrele, ne ţin muşchii încordaţi şi dinţii încleştaţi.

Nu ştiu dacă e treabă de exerciţiu, de maturitate, de felul de a fi sau de cine-ştie-ce-altceva, dar cred că uităm prea des că putem lăsa ghiozdanul jos. Sau măcar putem face curăţenie în el. Sau putem stabili noi cine pune mâna pe fermoar ca să îl deschidă şi cine ba.

Altfel, vom ajunge să strângem bretelele atât de mult, încât ne vom trezi cu urme roşiatice pe piele. Va durea.

Zi și tu

opinii