E pentru prima oară, după 7+ ani, de când simt că Iaşul mă sufocă. Nu în fiecare zi, nu din cauza a cuiva sau a ceva, ci ca atitudine, ca stare sporadică. De letargie, de amorţeală, dar şi de suntem-prea-ocupaţi-pentru-orice.

„There’s a big difference between knowing the path and walking the path.” via Adriana, mentorul-prietenă

Acum doi-trei ani, poate mai bine, era uşor să ieşi din casă şi să îi convingi şi pe ceilalţi să facă asta. Era uşor să faci proiecte în cafenele sau pe jumătăţi de mese sau în parc. Era uşor să începi ceva fără să trebuiască să faci un pitch. Era uşor să aduni câţiva oameni la aceeaşi masă. Era uşor să încerci, fără să ai mereu o miză sau un răspuns la întrebarea „Ce va fi peste 5 ani?”. Era uşor să te vezi la ochi cu persoane care, la fel ca tine, îşi doresc sau doreau să construiască: lucruri, procese, locuri, cafenele, CUIB-uri, ateliere, competiţii, parcuri, Cercuri de Donatori, evenimente, (aproape) orice. Era uşor să ştii că nu eşti singur în povestea asta şi că mai dau şi alţii de vâsle.

Şi poate că e nevoie de alţii să construiască, să răspundă la întrebări, să se întâlnească, să planifice, să dea greş, să o ia de la capăt. Şi poate că se schimbă priorităţile şi viaţa odată cu ele. Şi poate că devenim mai comozi şi mai lipsiţi de zvâc. Şi poate că nu ne mai pasă la fel de mult. Şi poate că jobul în care suntem ne îngroapă de vii. Şi poate că „ne-am nişat”. Şi poate că e normal să fie aşa.

Ce mi-aş dori, în schimb, e să nu fim comozi. Să nu ne minţim singuri crezând că astea sunt motivele care ne ţin pe loc, care ne încetinesc sau ne opresc de tot. Mi-aş dori să ieşim din casă. Mai des. Şi nu doar pentru acelaşi traseu.

Hai să mai schimbăm pista de alergat. Şi să fim mai mulţi.

—

Astăzi, LinkedIn m-a anunţat că sunt 3 ani de când fac ce nu mai fac la Asociaţia Industrii Creative. E prăfuită de vreun an, dar mă bucur şi sunt recunoscătoare că din ea s-a născut Creative Coffee. Asta mă dă jos din pat.

Comments

comments