iA


Pe unii e bine să îi uiţi

Scris pe de Oana Filip

Şi dacă tot ai făcut asta, probabil ai şi un motiv bun. Sau mai multe. Dar unul singur ţi-a dat pumnul în ficat. Ăla decisiv.


Ilustraţie făcută de magicul Ionuţ Rădulescu

Cred că e un an de când am început să uit de câteva persoane din viaţa mea. Nu mi-am propus exerciţiul ăsta, nu aş fi crezut că voi ajunge în filmul cu pricina, dar s-a întâmplat. Şi nu a fost o încăpăţânare de moment, nu a fost un ego prost înţeles, la fel de bine cum nu a fost nici o strategie de vreun fel.

Şi dacă atunci a durut, într-o formă sau alta încă mai există răni, astăzi sunt liniştită. Nu pe deplin împăcată. Nu îmi stă în fire să fac parte din scenarii atât de prost scrise, dar s-a întâmplat să fiu pe scenă. Am vrut sau nu, a trebuit să şi joc. Am făcut-o la fel de slab pe cât erau replicile personajelor. A ieşit pe măsură.

În schimb, îmi dau seama, de cele mai multe ori înainte să adorm (greu), că poate pe unii chiar e sănătos să îi uit. Să mă (pre)fac cumva că nu au fost acolo. Nici ei, nici regia, nici cuvintele spuse sau nespuse.

Încă mă mai macină povestea asta, deşi recunosc că ceva îmi şopteşte că mă apropii de finalul ei.

Exerciţiul de mai sus îmi aminteşte de #noiînceputuri, hashtag semnat de DOR. Numărul #19 e despre asta şi apare sub o haină nouă. Merită să vă abonaţi.

Zi și tu

opinii