Statul şi scuzatul.
Scris pe de Oana Filip
Nu statul cu „S” mare, ci statul degeaba. Statul neproductiv. Statul că e mai comod aşa.
Compromisurile, cu speranţa că măcar sunt dintre cele mai inteligente, nu sunt de-azi-de-mâine. Cei mai mulţi dintre noi am făcut ceva pentru că trebuia, nu pentru că era visul pe care îl luam în pat. Vorba cuiva, important e ca acest „trebuie” să fie urmat de „îmi place”. Dacă nu, ceva dă cu minus.
Iar minusul ăsta nu e doar al nostru. Ne minţim frumos dacă trăim cu această convingere. De fapt, se întinde ca o plapumă şi peste cei dragi, peste familie, peste prieteni, peste cum ne simţim la final de zi. Iar asta nu e puţin lucru, nu-i aşa?
Ce mă macină şi mai tare e că, adesea, starea asta vine la pachet cu tot soiul de scuze. Unele mai lacrimogene decât altele. Scuze că sistemul e de vină, că nu e momentul potrivit, că mai aştepţi bani din urmă, că e prea devreme sau prea târziu.
Scuzatul, la fel ca şi statul, te orbesc. Îţi trântesc nişte ochelari prăfuiţi pe faţă şi te obligă să te uiţi la lumina zilei prin lentile sparte.
De ce ai vrea să ratezi primăvara? Chiar şi asta care se tot lasă aşteptată.