O fi venit vara, dar parcă nici prea mult stat-de-pomană nu e sănătos. Am redeschis prăvălia pentru câteva gânduri cleioase, de sezon. De fapt, cred că se poartă tot anul.
Mă rog.

Cu pălăria de community builder deasupra capului, am avut norocul şi (ne)norocul să dau peste tot soiul de oameni. Cu bune şi rele că doar aşa îi şade bine unui căutător de potenţial creativ. Am învăţat de la toţi câte şi mai câte, dar recunosc că unele tipologii mi-au rămas atârnate de gât.

Sunt oameni săraci. Şi nu pentru că se uită în portofel şi bate vântul printre bonuri şi chitanţe, ci pentru că le este gol sufletul.

Sunt oameni bogaţi. Pentru că fac ce le place, pentru că au şi o satisfacţie materială, pentru că sunt încântaţi să ajute, pentru că văd dincolo de interesul individual. Ştiu că cel colectiv bate tot. Inclusiv o serie generoasă de neajunsuri.

Sunt oameni care susţin. Aşa, de felul lor, fără niciun soi de recompensă. Doar una sufletească. E drept că nu-i de neglijat. Suţinerea asta are forme în fel şi chip, dar atâta vreme cât e activă nu prea mai contează vasul în care este aşezată.

Sunt oameni care şi-au găsit locul. Şi mulţi care încă mai caută. Ambele categorii pot fi puse în aceeaşi barcă măcar dintr-un singur raţionament: au tragere de inimă şi zvâc. Sau energie interioară.

Sunt oameni  care iartă. Şi (prea) mulţi care nu ştiu să îşi ceară scuze. Primii reuşesc să îşi facă drumul mai lin, iar cei din urmă să se afunde în întuneric.

Sunt oameni pentru care impactul e mai important. Să ştie ei că fac ceva bun în lumea asta largă, că reuşesc să mişte lucrurile într-o direcţie pozitivă, că încăpăţânarea lor va avea, în cele din urmă, un ecou.

Ei bine, printre aceşti oameni m-am întâlnit cu mine.

Comments

comments