iA


Dus-și-venit și alte gânduri

Scris pe de Oana Filip

Prăvălia asta nu doar că începe să ruginească, dar abia am reușit să o deschid. A fost legată cu multe lanțuri, timp de mai bine de două săptămâni, dar am reușit să intru. Am schimbat cheia, broasca și macazul. A, am și învățat că nu-i rost de împrumutat dublura nimănui.

12141748_10153291181807991_4654798118128381257_nPhoto credits: Iulia Iacoban

Că tot am recuperat-o și am făcut un soi de ordine, am zis că e cazul să stau mai aproape de casă. Măcar de cea digitală, de aia fizică nu prea îmi iese de ceva timp. Accept tot mai mult că la Fălticeni e acasă și ceva îmi șoptește că așa va rămâne mult timp, indiferent unde ajung pașii mei de mărimea 37.

Deși sufocată pe-alocuri, mi-am făcut timp să și înțeleg prin ce trec. Și cu mine și cu proiectele în care m-am scufundat. Ba chiar am ținut un fel de socoteală a relațiilor, deși numai matematica nu i se potrivește energiei dintre doi oameni. Dar deh, așa mai înveți una-alta și nici nu știi când îți trebuie.

De exemplu, am început să mă simt tot mai confortabil când răspund la o întrebare cu ”nu știu”. Că-i vorba despre unde mai rămân și cu ce pretext, dacă vreau ceva sau altceva sau nimic din tot ce e pe masă. E liniștitor să știu că nu știu și să trăiesc în pace cu asta. Și mai cred că uneori chiar e bine să merg îndeaproape, pas cu pas și singurele pe care să le țin cu dinții să fie valorile care fac din mine ce sunt astăzi sau voi fi mâine. În esență, nu ne schimbăm atât de mult.

Din dusul-și-venitul ăsta am învățat că puțini sunt cei care vor să-și bată capul. Să înțeleagă de ce așa și nu invers sau cu ce te-alegi la final de zi. Cei mai mulți se lasă orbiți de ce simt că le lipsește lor și ar găsi în universul meu, dar fără să îl cearnă temeinic și implicit fără să știe că s-ar putea să se amăgească cu visul altuia.

Ca uleiul în apă, începe să-mi fie tot mai clar că dusul-și-venitul mă scutură bine de tot. Mă curăță din cap până în picioare și îmi pune în față un tablou de pe care au fost șterse trei degete de praf. Știu pe lângă cine stau, dar mai ales pe lângă cine nu (mai) stau, ce mă ține într-un soi de legătură cu cineva și cine mă trimite la zeci de mii de kilometri distanță, de ce mă împlinesc două replici spuse dintr-o suflare și cum îmi fac curaj să trec peste altele, nemiloase și negândite, care dintre șoapte se tot repetă ca o melodie obsesivă și care nu mai au niciun ecou.

La final de zi, dusul-și-venitul mă apropie (și) mai mult de cine sunt cu adevărat. ”Nu știu” bine ce urmează, dar am speranța că socoteala va da cu plus.

Zi și tu

opinii