Asta i-am scris unei persoane dragi zilele trecute. Într-un sms. Nu ne văzusem de ceva timp și m-am bucurat că am dat peste aceeași privire albastră și caldă.

Fotografie de inegalabila Cristina Poncu

Îmi plac oamenii perseverenți. Cred că de la ei pot să învăț cel mai mult. Nu doar la nivel de determinare și încăpățânare sănătoasă de a se ține scai de ceva, ci pentru că transmit o stare de bine și de echilibru. Simt că seninătatea de pe fețele lor e onestă și molipsitoare.

Dar asta nu se întâmplă cu toți cei care sunt consistenți, ci doar cu cei care se simt încrezători în propriul univers. Care nu e nici ăla roz și plin de unicorni, fără doar și poate. În schimb, e digerat cu tot ce vine la pachet. Și înțeles. Sau măcar există acolo un efort de balansare într-un ritm care dă cu plus.

Ce mă macină e fix opusul. Inconsistența. Și în gândire și în acțiune și în simțire și în ce-mai-vreți-voi. Asta m-a lăsat fără grai de fiecare dată. M-a făcut să adorm mai greu sau să trag după mine saci cu prea multe semne de întrebare. Oamenii-mască mă neliniștesc.

Comments

comments