iA


Cum se simte lipsa?

Scris pe de oana

Nu am ajuns la înmormântare. Programasem ediție aniversară la Creativ înainte de cafea, în care urma să fiu intervievată. Simțeam datul ăsta înapoi ca un gest de recunoștință față de comunitate. Ironia face că pe 23 ianuarie 2020 a murit, deși pe cruce scrie 24 (cât de greu o fi să stabilești când cineva se duce?), iar pe 26 eu povesteam despre cum bunica a fost primul community builder din familia noastră.

A trecut un an și aproape șapte luni de când nu mai este. Niște șoapte interne îmi spun că tot nu am reușit să consum evenimentul ăsta cu totul. Să am un soi de rotunjime, de închidere dacă vrei. Sau poate că plânsul nu e singura formă de exprimare. Habar nu am. Sigur mă ajută să scot din mine, să mă eliberez, să mă calibrez, să mă reconstruiesc.

De Paște am ajuns în casa ei. Nu știu de ce, dar în continuare o simt ca fiind a ei. Nici măcar a ei și a bunicului. Am intrat pe poartă și am făcut ce fac de obicei când vremea e călduroasă. Mă duc direct la căbănuța din lemn făcută de tata, cu un foișor lipit de ea. Acolo ne adunăm când e soare afară, în casă stai mai mult iarna sau dacă e prea torid și vrei un pui de somn la răcoare.

Într-un fel, parcă eram pentru prima oară în locul ăsta. Deși simțeam familiaritate, ceva din mine îmi comunica noutate. Trăiam aceeși vizită la bunica făcută ani de zile la rând pentru prima oară. La început, nu mi-am dat seama de ce, dar după ce ne-am pus la masă, am dat foliile de aluminiu jos de pe farfuriile pline cu pască și cozonac făcute în casă, mama a făcut cafea la toată lumea și unchiul meu a turnat apă minerală rece în pahare de sticlă, am realizat că e prima primăvară fără bunica.

Mă uitam la cireșii care erau aplecați de atâta amar de floare, la zambilele aliniate soldățește după un gard și despre care mama îmi zicea că rezistă mai bine în pământ decât în vază, la solarul care deja găzduia primele verdețuri din sezon, la iarba înaltă din spatele curții și la dealul plin de păpădii, și îmi aminteam de ea. Până și locul care găzduia lemnele pentru iarnă parcă l-am văzut pentru prima oară. Textura lui de solzi de pește mă fascinase atât de mult că am pus mâna pe telefon ca să fac o fotografie cu gândul că o să i-o arăt Alexandrei și o să îi zic „uite ce textură mișto.”

Tot atunci mi-a trecut prin cap să fotografiez casa cu totul. Să o cuprind cu camera de la telefon și să o văd și prin filtrul ăsta. Eram surprinsă de cât de puțin mă uitasem cu adevărat la casa pe care o văzusem de mii de ori. Iar când am pus pozele pe Instagram și am văzut ce comentarii laudative primesc, m-am simțit bine și prost deopotrivă. Bine pentru că eram mândră că e casa lor (a fost singura dată în care m-am gândit la bunicul pentru că el și-o imaginase și o și făcuse cu propriile mâini), prost pentru că îmi scăpaseră atâtea detalii ani la rând. Mă gândeam: Doamne, ce puțin văd uneori!

După ce m-am reobișnuit cu vechiul-nou, am mai mâncat niște cozonac și pască, am băut un rachiu și am simțit că se apropie vremea de plecare, mi-am făcut curaj să intru în casă, să nu care cumva să ratez ocazia asta. Voiam să văd patul în care dormea și se ruga, dar și masa la care mânca, de la care vorbea la telefon sau de unde aranja draperia înainte de culcare și dimineața devreme. Consideram obiectele astea un univers în sine din care și-a luat sens zi după zi vreme de 84 de ani.

Am intrat pe dincolo, adică nu prin săliță, un fel de antecameră în care ținea apa în căldare, la rece, avea un aragaz, un frigider, un dulăpior, niște papuci de târâială, cum zicea ea, iar mai târziu a avut și o baie încropită.

Prima cameră în care am intrat era camera de curat, probabil și cea unde a fost ținută în sicriu pentru priveghi, în care au venit o mulțime de oameni din sat să își ia rămas bun și să spună un cuvânt de încurajare pentru cei cinci copiii ai ei (două fete și trei băieți). Mereu a fost frig în camera asta. Când am închis ușa am revăzut clanța, a cărui sistem de închidere mi-a atras atenția, am scos iar telefonul să îi fac poze, tot cu gândul la discuția pe care o voi purta cu Alexandra la un moment dat.

Am trecut în următoarea odaie, căruia nu i-am dat mare importanță, iar apoi am ajuns în cea cu patul și masa. Ochii mi s-au ațintit asupra patului ei și am rămas nemișcată așa câteva momente bune. Am oftat, m-am întristat și am zis în șoaptă „nu mai ești”, cu un regret care încă vibrează în mine. M-am uitat la masă, parcă ieri trecuse pe acolo și netezise mușama cu mâna întinsă, cum făcea de fiecare dată când era în preajmă.

Eram în mijlocul camerei și am început să mă rotesc și să îmi mișc privirea peste tot ca un detectiv. Tot pentru prima oară, am remarcat că într-un tablou cu sticlă agățat pe peretele de unde avea patul erau două fotografii cu ea și bunicul, când erau mult mai tineri, făcute chiar în spațiul în care mă aflam. M-am apropiat de ele, le-am analizat ca să rețin toate detaliile, de parcă urma să fiu ascultată la școală. Ca în multe alte poze, bunicul stă pe un scaun, iar bunica în picioare, lângă el. Amândoi zâmbeau. Am mai oftat o dată și am ieșit din casă, fără să mai analizez nimic pe drumul către ieșire.

Când am ajuns afară, mama, fratele ei și soția lui deja strânseseră farfuriile cu cozonaci și pască, paharele, ceștile de cafea, sticla cu rachiu, apa minerală: „le lăsăm frumos, la locul lor. Le-au pus pe toate în ordine ca data viitoare să fie ușor de găsit. Ne-am luat hainele și ne-am urcat în mașină. Atunci mi-am dat seama că nu mai are cine să ne deschidă poarta și să fluture mâna în aer în semn de pa-pa. Ea făcea asta ca o gazdă bună, în semn de mulțumire și recunoștință că am fost în vizită. Știa că urmează să se audă la telefon mai târziu, cu măcar doi dintre copiii ei (mama și unchiul cu care am venit la țară).

Încep să înțeleg că lipsa e în toate lucrurile, colțurile, pozele, copacii, păpădiile, acareturile lăsate în urmă, dar că este compensată de toate amintirile, gesturile, poveștile și obiceiurile pe care ni le-a oferit cu generozitate și pe care nu mi le poate lua nimeni. Mă surprinde cum încă îi simt prezența și spiritul și sper să reușesc să le păstrez vii cât mai mult timp cu putință. Indiferent că este vorba despre celebra ei replică „nu fi ultima găină” sau despre gesturi care mi s-au lipit de inimă, îi voi purta dorul cu demnitate și îi voi cinsti memoria cum mă pricep mai bine.

Când scriu rândurile astea îmi dau seama ce mult s-ar fi bucurat bunica pentru mușamaua nouă pe care a adus-o mama pentru masa din foișor. Ar fi zis că „are culorile la marele fix.”

Am scris acest articol ca parte dintr-o provocare la întâlnirea grupului Scriitoricisme. E un micro-trib de iubitori de povești pe care l-am născocit acum câteva luni. Vrem să învățăm să scriem mai bine, orice ar însemna asta.

Zi și tu

opinii