Pendulăm între trecut și viitor. Săpăm în istoria personală, a familiei, a sistemului până obosim. Rămânem fără vlagă, fără curaj, fără umor. Vrem să știm totul, vrem să înțelegem totul. Stăm acolo cu mintea, cu sufletul și cu așteptările ca niște doctori care așteaptă să termine operația ca să poată să se relaxeze. De parcă viața e făcută să fie trăită la pachet cu un buton de “on-and-off.” În segmente. În frânturi. În cadre. Nicidecum. E un continuum, o călătorie, o dinamică.

Când ne potolim din munca făcută obsesiv la microscop, plonjăm în viitor. În ce vrem să ajungem să facem, în cum vor fi viețile noastre, relațiile noastre, carierele noastre, pensiile noastre. Facem planuri, socoteli, exerciții imaginare de toate felurile. Ne aventurăm în organizarea unei vieți care “va fi să vină” la un moment dat. Forțăm piesele dintr-un puzzle aievea, care s-ar putea să nu se înfăptuiască niciodată. Dar asta ne dă control, sens și direcție. Iluzii, aș îndrăzni să zic.

Prea rar ancorăm în “acum-ul și aici-ul” momentului. Prea rar suntem cu totul într-o conversație, într-o plimbare, într-o întâmplare. De parcă nimic nu e suficient de important încât să ne oprim și să ne ascultăm respirația și gândurile. Și totuși, tot ce avem e prezentul. Restul e decor.

Comments

comments