iA


Contraste

Scris pe de oana

Cred că există o dublă funcțiune pentru contrast. Măcar dublă. Poate să amplifice frumosul, binele, esteticul, plăcutul. Sau poate să creeze distanțe, cratere, prăpăstii.

Era o vreme în care amândurora ne plăceau gesturile mici și le făceam cu relaxare. Le vedeam însemnătatea și forța. Ne ofeream cadou pungi de cafea, bilete la teatru, bomboane Raffaello (știai că îmi place cocosul), reviste, plimbări cu mașina, plimbări la pas.

Astăzi, nu mai e așa.

Era o vreme în care exista curiozitate între noi. Întrebai, așa cum te pricepeai, la ce mă refer, ce vreau să spun, de ce cred asta-sau-cealaltă, ce mă face să am viziunea asta despre lume. Exista un soi de interes care funcționa ca un lipici. În ce vrea celălalt, în ce îi place, în ce îl mână, în ce crede, în ce îl sperie.

Astăzi, întrebările s-au transformat în afirmații.

Era o vreme în care aveai curajul să îmbrățișezi. O făceai cu o anumită stinghereală, mai mult mă chemai spre tine, dar așa știai să îți manifești intenția și să fii vulnerabil. Eu îți arătam cum să întinzi mâinile ca să ne îmbrățișăm avion, cum zicea bunica mea.

Astăzi, stai cu mâinile lipite de corp.

Era o vreme în care dezbăteam multe despre cărți și autori de tot felul. Adeseori, împărtășeam ce ne-a plăcut, cu ce am rămas, ce ne-a stârnit, ce review am mai scris pe GoodReads. Era un dialog din care îmi luam perspective diferite, nuanțe, alternative care mă împlineau.

Astăzi, nici nu ne mai dăm cărțile înapoi.

Era o vreme în care îmi era ușor să te chem, spontan, la masă. Am învățat de la mama să pun împreună ingrediente care mai de care și să scot o mâncare gustoasă, așa simplă cum o fi ea. Sau ieșeam în oraș și făceam cinste pe rând.

Astăzi, fiecare mănâncă ce și unde apucă.

Am ajuns să ne cunoaștem pe noi înșine așa de bine încât cei din prima linia au devenit aproape niște străini. Nici nu mai avem energie să aflăm, să descoasem, să ne pese de “de ce-ul” lor. Poate am câștigat pariul față de noi înșine și am aterizat într-un punct în care ne cam știm, vorba lui George Roșu, dar ghici ce? Suntem făcuți să trăim într-un împreună imperfect, nu într-o izolare poleită.

O fi și ăsta un contrast, cine știe?

Zi și tu

opinii