iA


E viață în tine

Scris pe de oana

La mine în dormitor, într-un colț de cameră, am așezat o plantă Monsterra pe un scaun IKEA și câteva suporturi de plută ca să fie mai la înălțime. O am de vreo doi ani, iar de atunci tot învăț cu și de la ea. Am luat-o când locuiam într-un apartament sub 30 de metri pătrați. Mi-a fost recomandată de o cunoștință care știe multe despre plante. Mi se pare interesant că nu am simțit nevoia să îi pun un nume, deși celorlalte le mai găsesc alinturi, cum ar fi Stufi. Mă rog.

Cred că planta asta spune multe despre cine sunt astăzi, ce mă macină, ce șoapte aud din interior, cum îmi place să trăiesc, ce visez. Monsterra mea este departe de a fi perfectă. Dimpotrivă. E imperfect de frumoasă.

În ciuda faptului că am încercat să o țin laolaltă cu o sfoară, s-a întins cum a poftit, fără să ceară vreo socoteală. La fel fac și eu. Sunt la Pixelgrade de aproape șase ani, dar mă întind mult pe orizontală și îmi investesc energia în oameni, povești și intenții cu care rezonez. Cum îmi spunea un prieten: Oana, tu acoperi mult din viață, trăiești intens.

Fără să vreau, i-am rupt o bucată dintr-o frunză, dar nu am tăiat-o de tot și încă rezistă. Mă surprinde de fiecare dată când văd fisura aia lungă de vreo 3-4 centimetri. Asta mă duce cu gândul la provocările prin care trec și eu și pe care învăț să le cern, discern, construiesc și deconstruiesc, fără să le forțez în vreun fel. Să le iau ca parte din devenirea mea.

Într-o zi, voiam să încerc să așez sfoara mai bine și m-am trezit că am tras prea tare de una dintre tulpini și a ieșit din pământ. Mă supărasem foc. Țin minte și acum senzația de căldură pe șira spinării, transpirație în palme și buzele lăsate în jos, ca la bebelușii triști. Parcă îmi era greu să accept că făcusem asta. După câteva momente în care m-am gândit cum să îndrept situațiunea, mi-a trecut prin minte să o înfing în pământ. Și ce să vezi? Momentan pare că face față. Nu știu cât de bine îi este pentru că una dintre plante s-a înnegrit spre exterior, dar restul supraviețuiește, ba chiar dă semne de frunze noi.

Pățania asta îmi amintește de durerea pe care am purtat-o și eu în anumite situații, de deznădejdea și neputința pe care le-am simțit și care mai apar în partea mea de lume. De fiecare dată, pământul ferm de sub picioare m-a ajutat să îmi revin. Valorile la care mă întorc mereu îmi sunt o busolă de nădejde. La fel și faptul că am învățat să mă accept și să accept.

Monsterra mea crește în toate direcțiile. Se înalță, se coboară, se duce peste ghiveci, spre calorifer, spre draperie, se lenevește, se înalță, se întinde către soare. Face tot ce vrea pentru că, de fapt, nimeni nu poate să stea în calea ei. Doar lumina, pământul și apa îi pot influența evoluția. Ea dă tonul, restul e decor. În filozofia asta mă regăsesc și eu. Aceea a propriului destin și a propriilor alegeri. A valorificării resurselor pe care le am la îndemână.

Primul lucru pe care îl văd când mă trezesc este planta asta, jumătate de cer și jumătate din blocul din față. Ea este cea care îmi reamintește rapid că sunt acasă, că mi-e bine, că ceva din cine sunt și devin în fiecare zi e verde, e vesel, e veridic.


Acest articol, pe care astăzi doar l-am corectat pe ici-colo, l-am scris la una dintre întâlnirile Scriitoricisme. Deși grupul de lucru inițial nu mai funcționează per se, sunt recunoscătoare pentru poveștile pe care le-am scos la întâlnirile noastre. Mi-e dor.

Zi și tu

opinii