Știam cum voi împacheta articolul ăsta încă de prin vară. Și de atunci m-am tot gândit dacă are sens să schimb macazul sau e mai înțelept să continui linia începută acum 7 ani. Mi-am răspuns singură. A fost anul în care, probabil, am citit cel mai puțin, dar am scris cel mai mult.

Cred că povestea care m-a făcut mai bună anul ăsta este propria narațiune. Spun asta nu din ego, ci din blândețe și acceptare de sine. Ambele au venit via multă durere, dar și multă fericire, investiție în auto-cunoaștere și expunere la mai multe tipuri de cunoaștere, relații din care am ieșit și relații în care am intrat. N-a fost ușor, n-a fost mereu confortabil, n-a fost cu certitudini la pachet. Dimpotrivă. Am înțeles acum niște ani buni că orice creștere implică disconfort. De orice fel – emoțional, intelectual, financiar, spune-i cum poftești.

Povestea din 2022 care m-a făcut mai bună e legată de flori și plâns. Nu știu dacă neapărat în ordinea asta. 2022 a fost, de departe, anul în care mi-am cumpărat cele mai multe flori, le-am potrivit în vaze, le-am făcut fotografii, le-am arătat prietenilor care m-au vizitat sau pe care i-am revăzut digital, le-am șoptit, le-am schimbat apa, le-am tăiat codițele, am lăsat să le cadă petalele până la final.

A fost ceva aproape terapeutic în gestul ăsta. Îl făceam din mult drag față de mine, din dorința de a recadra niște perspective, de a îmi odihni mintea și sufletul. Navigam o perioadă complicată, iar fragilitatea florilor îmi aminteau de frumusețea vieții, dar și de forța de a îmi continua drumul. Drumul meu, în ritmul meu. Asta mi-a dat combustibil să mai fac un pas, să am răbdare, să fiu.

Mi-am cumpărat flori aproape ca un ritual. Uneori, de câteva ori pe săptămână, ca să mă asigur că atunci când mă trezesc și vin în locul preferat să-mi beau cafeaua, le voi vedea. Alteori, am ajuns cu ele în brațe în mod spontan, doar pentru că mă plimbam pe străzi și mă împiedicam de oameni care vindeau. Ceva mă atrăgea spre ele, le cumpăram fără să (mă) gândesc și ajungeam să fiu mândră de mine că fac asta.

Țin minte că, într-o zi, am decis să iau flori pentru o prietenă pe care urma să o văd și în drum spre locul întâlnirii m-am întrebat de ce nu îmi ofer mie mai întâi. După o conversație du-te-vino care se derula intens în cap, am decis să păstrez florile, iar asta m-a emoționat profund.

2022 a fost și anul în care am plâns. Zgomotos, în liniște, cu oameni de față, singură, în stația de tramvai, în drum spre sală, pe străzi aglomerate și pe alei pustii, în cafenele, în parcuri, cu muzică în căști, fără căști, în toiul zilei și al nopții, cu mama în call-uri video, cu prieteni pe care îi știu de muuulți ani, cu unii care au ajuns să-mi fie camarazi, cu bărbați, cu femei, cu dialog sau fără niciun cuvânt.

Am plâns că am simțit durere, minciună, trădare, supărare, dezamăgire, neputință, nepăsare, superficialitate, lașitate. Dar am plâns și de fericire, de drag, de dor, în cinstea unor reușite, a unor momente de conexiune profundă sau a realizării că am, pe pământ, o ceată de îngeri care mă însoțește în călătoria și devenirea mea.

Lacrimile mele au aterizat în șervețele, pe mâneci de hanorac, pe umerii altora, pe gât, în șiroaie mai intense sau mai domoale. Au curățat ce era de curățat, au scos ce era de scos, au făcut loc pentru o față mai senină, mai curajoasă, mai zâmbitoare.

Din flori și plâns m-am reapucat de scris poezie, iar apetitul mi-a fost alimentat de câteva întâlniri care au venit ca de nicăieri, dar care mi-au dat ce îmi lipsea, ce aveam nevoie, ce mi se potrivea. Iar pentru asta sunt profund recunoscătoare. N-am să uit o viață când cineva mi-a spus într-un moment greu, la telefon — I feel you.

Am pus în versuri și rime cum m-am priceput mai bine. Am scris în ploaie, când așteptam tramvaiul, acasă, în pat, la cafea, cu Taylor Swift în urechi, cu cineva al cărui miros îl pot recunoaște cu ușurință, în mașină, după ce am venit de la munte, când citeam, când mi s-a făcut dor și când nu mi-a mai fost dor deloc.

Am îndrăznit să scot în lume 10 poezii într-un mic proiect editorial alături de Ilinca Roman. Ceva din relația și chimia noastră ne ține aproape chiar și la mii de km distanță. A ieșit o bijuterie de care sunt mândră, dar în fața căreia mă simt și foarte vulnerabilă. Când am auzit o prietenă cum a citit două dintre ele am uitat să respir pentru câteva secunde.

2022 a fost mesianic și celest în egală măsură. M-a învățat multe, uneori al naibii de dureros, alteori cu multă iubire, dar întotdeauna am simțit un soi de lumină care mă însoțește. Și de acolo, din spațiul ăla cald, îți doresc să ai parte de sărbători cu bine, în care să fii. 🤍

Cu recunoștință,
—Oana

Comments

comments