Când statul în loc este, de fapt, mișcare
Scris pe de oana
Sunt mai atentă ca oricând la ce îmi spune corpul. Inclusiv la ce nu îmi spune. Mai ales la asta. Într-o lume în care narativul colectiv cu privire la relația cu corpul a devenit încă un pretext de divizare, eu aleg calea de mijloc. Adică cea care apropie, care îmblânzește, care invită la dialog. Cu sine înainte de orice altceva.
În alte cuvinte, a devenit de facto să observ ce îmi șoptește corpul. Sau unde tace și cum se simte liniștea asta. E liniște sau e îngheț? E amorțeală sau e detașare?
De fiecare dată când am știut să valsăm împreună am avut doar de câștigat. Nu doar că ne-am simțit bine în pașii de dans, dar ne-am și împrietenit, ne-am mai descoperit, ne-am armonizat. Iar de acolo, din starea aia de eliberare și plutire, simt că ajung să mă mai cunosc un pic.
Dar ca asta să se întâmple este nevoie să mă afund în mine. Iar apoi, pas cu pas, să urc înapoi. Fără grabă, fără zarvă. Doar cu răbdare și cu recunoștință pentru ce s-a schimbat în acasa interioară.