E aproape 11 dimineața și tocmai am revenit în camera unde îmi trec timpul zilele astea. O cameră cocoțată pe dealuri, cu o pădure în față și un râu care curge în voie. E un loc generos, unde soarele îmi mângâie corpul de la prima oră, liniștea mă cuprinde cu totul și privirea îmi mulțumește pentru odihna pe care i-o ofer.

Am plecat ca să mă revăd cu mine, nu ca să fug de lume. E un exercițiu pe care, din fericire, îl practic și în cele mai banale și familiare locuri, dar acum am simțit că este un moment bun să schimb mediul. Să ies din casă, din oraș și din țesătura de relații și stimuli ca să creez spațiu. Pentru mine, pentru ce vine și nici măcar nu îmi pot imagina.

Scriu ca să nu uit că am, mereu, răspunsurile în mine.
Scriu ca să nu uit că a-mi onora vocea este aproape o datorie morală.
Scriu ca să nu uit că felul în care mă arăt este parte din identitatea mea.
Scriu ca să nu uit că am timp și că dacă îl investesc în mine am doar de câștigat.
Scriu ca să nu uit că fricțiunile interne sunt ocazii valoroase de a schimba optica.
Scriu ca să nu uit că alegerile complicate sunt o suită de alegeri mai mici, necomplicate.
Scriu ca să nu uit că am călătorit mult în propria viață și că rămân curioasă față de ce urmează.
Scriu ca să nu uit că în mine sunt mai multe Oane și fiecare dintre ele îmi influențează devenirea.
Scriu ca să nu uit că grija nu e ceva ce-se-face, ci ceva care curge dintr-o formă de generozitate față de viață.

Și poate, doar poate, scriu ca să fiu cu mine cum nimeni altcineva nu poate fi. Și e okay.

Comments

comments