E duminică. Plouă, e gri, e bacovian. Merg la pas spre maxi. Mă duc la ai mei, la Fălticeni. Mă bucur de tot. De ploaie, de gri, de atmosfera bacoviană.

Îmi trec prin minte toate drumurile. Cele care apropie și cele care distanțează, interioare și exterioare, scurte și lungi, line și pline de peripeții, solo sau însoțite, către o destinație clară sau nu. Conștientizez că drumurile pe care le-am făcut singură au fost cele care mi-au adus cel mai mult. M-au readus în acasa internă indiferent că au fost făcute într-o plimbare într-un parc sau la mii de kilometri distanță. Au reașezat părți din mine, m-au ajutat să dau zoom out, să fiu mai recunoscătoare pentru aici și acum, să le îmbrățișez curgerea, cu tot ce vine odată cu ea.

Sunt drumuri care sculptează în mine și care schimbă ceva profund. Indiferent de natura lor, dimensiune, provocare, durată și cadență, toate încep cu o stare pe care o prețuiesc nespus. E un combo de bucurie pură că urmez că urmează călătoria și multă curiozitate pentru ce îmi va aduce. Nu știu niciodată dinainte și nici nu fac pariuri. Doar pași, unul câte unul, către devenire.

Comments

comments