În dreapta mea stau două fotografii. Una e prinsă de un suport, alta e într-o ramă cu o vacă. Prima e de la banchetul din clasa a XII-a. Da, de vreo 4 ani. O ţin pe birou nu pentru că ar fi fost neapărat un moment deosebit, ci pentru că în ea stau alături de două persoane pe care le văd foarte rar. Una e la Cluj, alta la Bucureşti. Pe spate sunt scrise câteva cuvinte încurajatoare. Poate singurele pe care le simt sincere până la capăt. Forma literelor e copilărească, iar pixul cu pastă neagră nu ajută deloc. Mai bine că e aşa. Textul începe cu „În amintirea puţinului timp, a dimineţilor somnoroase…”

A doua fotografie e din aceeaşi perioadă, doar că e cu alte persoane. Am primit-o de ziua mea. De data asta, mesajul e mai scurt.

Biroul meu e o colecţie de amintiri. Deşi are destul de multe lucruri împrăştiate pe el, nu mi-a furat niciodată din concentrare. Dimpotrivă, m-a ajutat să mă adun şi să purced la treabă.

Nu ştiu dacă e vreo legătură directă or ba, dar povestea asta mă duce cu gândul la echitate. Un cuvânt pe care l-am învăţat de la una din persoanele din dreapta mea. Are legătură cu dreptatea, cu încrederea, cu egalitatea într-o formă sau alta. Cred în astfel de concepte. Chiar şi astăzi, când e atât de evident că balanţa stă înclinată în cel mai nesănătos mod cu putinţă.

Îmi place la nebunie sentimentul împăcării cu sine. E printre puţinele care îţi oferă curaj şi inspiraţie. Te face mai bun şi mai senin. Te îndeamnă să nu uiţi că există echitate.

À Bientôt!
[photo via]

Comments

comments