Ce nume sec, nu-i aşa? Nici măcar nu e o stradă a vreunei personalităţi: strada Alexandru Ioan Cuza, strada Carol I, strada Lascăr Catargiu.
Ei bine, nu o fi având ea o denumire al cărui ecou să vă gâdile urechile, dar e locul în care îşi duce traiul Mitu, soţii Spătaru, Relu Covalciuc, Mleanda, Colonelul şi alte personaje la fel de colorate.

Da, e strada lui Dan Lungu şi e singura dintr-o zonă de provincie moldovenească reprezentativă. Spaţiul tipic românesc, postcomunist, în care oamenii se bucură de multe şi-s nostalgici după şi mai multe. Pe strada salcâmilor, oamenii duc o viaţă simplă, dar zbuciumată, plină de întâmplări notabile, dar de fapt banale.

Acţiunea e presărată cu fragmente de dialog savuros, cu replici demne de a fi măcar notate, dacă nu şi reţinute, cu un fir narativ care îşi propune un singur obiectiv: descrierea unui fragment din viaţa ţăranilor, cu tot ce implică ea.
Femei gospodine care supraveghează satul de după perdea, bărbaţi care discută şi rediscută aceleaşi chestiuni politice, sociale, culturale, alături de un pahar de tărie la „Tractorul şifonat”, copii care îşi fac farse nevinovate sau tineri care aspiră la o viaţă „civilizată, de capitală”.

Toată întâmplarea este creionată în „Raiul gănilor”, cartea pe care am neglijat-o într-un fel şi de care nu m-am ocupat cum mi-aş fi dorit în alt fel. E primul roman pe care îl citesc de Dan Lungu, dar mă bucur că am debutat cu el. Vă promit că nu urmează „Cum să uit o femeie”, deşi o să-i vină şi ei rândul, la momentul potrivit.

Mi-a fost destul de greu să extrag doar un paragraf care mi-a plăcut, motiv pentru care o să vă scriu mai multe rânduri (de data asta):
„Mi-ar fi plăcut să moţăi cu capu-n pene, să mă doară în cur de tot şi de toate, să nu mă mai cicălească nimeni şi să nu-mi trebuiască nenorocita asta de pensie.
Să nu mai am de plătit telefonul, curentul, gazul, apa şi cablul. Să nu merg să votez. Să nu mă enervez la ştiri.
Vă daţi seama ce minunată-i viaţa de găină? Te plimbi de ici, colo cât e ziulica de lungă, fără grabă şi fără griji (…) când e mai răcoros te îngrămădeşti între fraţii şi surorile tale într-un ungher, te încălzeşti împreună cu ei, că ei nu-s egoişti ca oamenii, fiecare cu stiva lui de lemne…”

Comments

comments