Cum e mai bine?
Scris pe de Oana Filip
Să accepţi că ai pierdut una, două sau douăzeci de bătălii sau încă să mai speri? La o schimbare de situaţie, de perspectivă, de ceva? Să iei lucrurile ca atare, adică să spui „asta e, aşa trebuia să se întâmple”, să fii nervos pe tine că nu ai făcut ceva când trebuia (puteai?), oricât de răutăcios ar fi acest „trebuia”, să te îmbărbătezi singur, să accepţi că da, asta e realitatea, oricât de crudă ar fi ea, să te bucuri că nu e mai rău, să te consolezi că în ciuda a tot încă mai ai putere să pui capul liniştit pe pernă?
Întodeauna am crezut în puterea colectivă, în faptul că doi oameni pot să facă mai multe decât unul singur, în gaşca din spatele blocului, în echipa de volei sau cea alături de care ne antrenam să nu dăm jaloanele jos când mergeam la concursurile de biciclete.
Nimeni în lumea asta nu mă va convinge că efortul individual e înălţător. O fi şi aşa în anumite contexte, dar sunt sigură că nu te duce mai sus decât înălţimea la care zboară o bufniţă.
Cred că „mai bine” e de fapt propria versiune. Aia care ne ajută să trăim liniştiţi şi împăcaţi cu noi înşine, aia care nu ne lasă nici cu regrete şi nici cu scenarii neîncercate. Mai bine e atunci când ne uităm în oglindă şi nu strângem din ochi sau din măsele.
Sper să fie (mai) bine.