De la zero e mai mult o stare şi mai puţin o realitate. Mai degrabă un fel de a simţi decât unul de a fi.

descoperită la George

Cred tot mai mult că începuturile au apărut pentru că au existat mai întâi sfârşituri care au ieşit la iveală pentru că primele nu erau ce credeam noi că sunt. Reinventarea nu e doar un concept ale cărui efecte sunt similare cu ceasul care ţi se plimbă în faţa ochilor pentru a fi hipnotizat. Şi nici ceva cu care oamenii jonglează fără să ştie care ar fi consecinţele în cazul în care li s-ar împletici mâinile la un moment dat.

Iar asta vine la pachet cu tăria de a accepta că nimeni nu trebuie să ne răspundă seara la întrebările care ne macină şi care umplu desaga până aproape pocneşte cusătura. Noi trebuie să ne facem curaj pentru asta, noi trebuie să căutăm în noi şi în ceilalţi, noi trebuie să vedem dincolo de anumite limite, pe care nu rareori ni le autoimpunem.

„Din acest moment, încep procesele de conştiinţă: n-am interpretat bine semnele de circulaţie de-am ajuns aici? Am intrat cumva pe contrasensul vieţii mele şi mă îndrept, cumva, spre un capăt pe care-l credeam îndepărtat? Mi s-a suspendat cumva permisul de a circula liber prin viaţă şi doar eu sînt singurul care încă nu ştiu că mă aflu în ilegalitate?” Adi Hazaparu detaliază aceste întrebări, mai grele ca orice examen de condus, într-un articol prin care povesteşte altfel aceleaşi dileme care nu ne lasă să dormim liniștiți.

De la zero înseamnă mai mult decât să ne ridicăm faţa lipită de pământ, să ne ştergem de praf şi să ne uităm cu mâna streaşină la soarele care ne ține ochii închiși cu razele lui puternice. De la zero înseamnă, înainte de toate, acceptare. Iar apoi asumare. Prima pentru că fără ea înseamnă că suntem la 1 sau -1, dar nu la 0. A doua pentru că altfel am rămâne la stadiul de exerciţiu de imaginaţie. Ambele pentru că doar aşa vom fi capabili să ne dăm seama că de zero se poate transforma oricând în plus infinit.

 

Comments

comments