Un prieten bun mi-a spus, în mai multe rânduri, că „Time doesn’t change things. Things change things.”. Cât se poate de adevărat dacă mă gândesc că unele zicale le folosim mai mult din reflex şi mai puţin conştient. Exact ca în cazul „timpul le rezolvă pe toate”. Ei bine, nici timpul nu vine doar cu soluţii pe masă şi nici rezolvarea nu apare din neant. Şi una şi alta presupun efort, timp (ironic!), răbdare şi multă bătaie de cap că aşa-i stă bine omului care crede până în pânzele albe în ceva şi cineva.

via Elena Farago / „Fluturii”

Iar la capitolul ăsta tot bifez şi eu de aproape şase luni, de când repet, aproape obsesiv, că unele schimbări pică la ţanc şi că merită luate în serios până la capăt. Da, chiar şi când capătul poate însemna o altă ţară, care, cine ştie, se dovedeşte a fi de fapt un alt început. Cum şi în ce fel o fi el nu am de unde să ştiu, însă simt că e de bine, că va fi pe plus, chiar dacă pe jumătate nejustificat.

Ce ştiu sigur că schimbă timpul e intensitatea sentimentelor. Printre ele, dorul e cel care, din toamna asta, va fi mai mare. Atât de mare pe cât mă chinuiam să arăt când eram întrebată de părinţi dacă îi iubesc. Îmi amintesc cum îmi deschideam braţele şi le întindeam până la spate, ca apoi să le aduc în faţă şi să îi fac să îşi imagineze că tot spaţiul ăla reprezenta de fapt o lume întreagă.

Comments

comments