Cât ne costă că nu mai suntem surprinşi?
Scris pe de Oana Filip
Ridicatul din umeri, datul ochilor peste cap, „nu ştiu-ul” sau „habar n-am-ul”, je m’en fiche-ul, toate costă. Poate nu pe moment, poate nu mult, poate nu în totalitate, însă, la un moment dat, se întorc ca un bumerang. Faptul că evităm sau pur şi simpu am devenit imuni, că nu mai suntem surprinşi de anormal, de rău, de urât, de grotesc, e un semn că ceva nu mai funcţionează. În primul rând în noi, iar apoi în relaţia cu ceilalţi, cu societatea, cu lumea întreagă.
Când prea puţine sunt experienţele, lucrurile sau oamenii care ne miră într-un mod frumos, care ne lasă cu gura căscată de plăcere, care ne fac să spunem „Wow!” de bucurie, înseamnă că fie ne-am anihilat o parte dintre emoţii, fie pur şi simplu evităm orice formă de implicare şi responsabilitate. Indiferent că e vorba despre Roşia Montană, despre un gest neadecvat pe care îl remarcăm în drum spre birou, despre o discuţie purtată pe un ton prea rece sau prea dur, ceva din noi ar trebui să nu ne lase să dormim liniştiţi. Ar trebui să ne dea de gândit, să ne îndemne la dezbateri, să ne încurajeze să găsim soluţii şi să ne dea energie pentru a produce schimbări în bine.
Nu doar că ar fi minunat să ne lăsăm surprinşi mai des, de frumos şi de urât deopotrivă, dar sunt şanse mari ca unele costuri să nu le putem acoperi vreodată. Ce o să facem atunci?