Am scris eseul de mai jos acum 870 de zile. Așa apare în Dropbox. Nu știu exact cum, dar astăzi mi-am amintit de el. Între timp, am mai schimbat o acasă, nu mai am copacul care îmi mângâie geamul, ascult mai mult Winter Chill pe Spotify zilele astea, iar DOR nu mai există. Esența a rămas. Poți da play la piesa Acasă în timp ce citești, iar eu las un mulțumesc aici pentru cine mi-a trimis melodia. 🫶

—

Sunt spațiu, lumină și distanță

Mă gândesc adesea la viață și la umanitate ca la un spectacol de care nu mă mai satur. Le savurez cu totul. Frumusețea, deznădejdea, ambiția, visarea, durerea, speranța, dorința, toate sunt borne de nădejde în călătoria asta în care suntem efemeri. Le simt pe toate în propriul meu fel și le port pe piele oriunde ajung. Inclusiv Acasă.

E limpede că de-a lungul anilor am tot netezit definiția lui Acasă ca să fie cât mai în aliniere cu trăirile și devenirea mea. Desigur, nu știam asta cu atâta claritate la momentul cu pricina, însă acum, uitându-mă cu blândețe înapoi, îmi dau seama de relația complicată care răsare odată cu orice fel de tranziție.

Adesea, m-am ținut cu dinții că Acasă e la Fălticeni, cu ai mei. Aveam buletinul acolo și încăpățânarea, sau poate teama, că așa o să rămână. Că nu mă pot dezlipi de glie. Simțeam, aproape visceral, un soi de responsabilitate față de locul de baștină. Pentru ce m-a învățat, pentru cum m-a crescut, pentru cum mi-a dat curaj să visez, pentru transformările prin care am trecut în locul cu pricina.

Ani și experiențe mai târziu, am început să resimt Acasă la Iași, orașul în care am aterizat pentru facultate cu un dor imens față de ce îmi era familiar. Aveam totuși apetitul să mă descopăr și, în multe sensuri, cred cu tărie că aici m-am găsit pe mine. Mi-am găsit tribul, plăcerile, prieteniile, anxietățile, ambițiile, orizonturile care astăzi mă ajută să îmbrățișez viața așa cum e ea.

Am reușit să fac din Acasă un univers care mă completează cu brio și îmi amplifică șoaptele interne.

Eu însămi sunt camere, sunt spații, sunt holuri, sunt unghiuri drepte și strâmbe, sunt distanțe mici și mari, sunt lumină și întuneric. Sunt, de asemenea, și igrasie, var crăpat, locuri umede și întunecoase, robinete din care mai picură apă, uși care nu se închid sau care, dimpotrivă, chiar dacă le cunosc metehnele tot le mai trântesc din când în când. Nu pentru că vreau, ci pentru că uneori uit că asta o să se întâmple dacă nu le manevrez cu grija cuvenită.

Pentru mine, Acasă e o suită de experiențe autentice la care țin și care îmi oglindesc valorile și trăirile cu mare fidelitate. Cine sunt eu, la un nivel foarte crud, se vede aici cu mare limpezime.

Acasă e despre solitudinea care mă încarcă enorm la final de zi, dar mai ales de săptămână, când stau tolănită pe canapea și mă pierd într-o revistă sau într-o carte care mă ajută să înțeleg mai bine umanitatea. Poveștile de la DOR îmi sunt camarazi de nădejde în drumul ăsta și îmi arată că suntem mai asemănători decât diferiți și că empatia e cel mai bun dialog și cea mai scurtă rută dintre doi oameni.

Acasă e despre ritualul de a bea o cafea v60 și timpul pe care mi-l iau ca să o pregătesc în tihnă. E ceva aproape spiritual în pregătirea unei cești de cafea și admir copacul a cărui ramuri îmi mângâie geamul și mă salută prietenos. Îl respect pentru că, deși pare fragil, are o forță care îl ține în viață anotimp după anotimp. Asta îmi amintește ce mică sunt, de fapt, și ce spectacol îmi oferă natura.

Acasă e despre gătitul care a devenit sezonier, dar care mă împlinește și mă relaxează la fel de mult.  Toamna și iarna stau mai mult prin bucătărie pentru că îmi iau timp să experimentez culinar și să gătesc din ochi, așa cum am văzut la mama mea. Alături de ea am înțeles ce înseamnă împreună și ce important e să înveți să împarți, dar și să asculți.

Acasă e despre muzica pe care o ascult aproape constant și care variază în funcție de stare, dar seara e Chilled Jazz, un album de pe Spotify pe care îl ascult aproape obsesiv. Dimineața e Wake me up gently, care mă duce cu gândurile la zilele leneșe în care simt că am timp. Ambele mă relaxează la fel de mult pe cât o face o lumânare aprinsă sau lumina caldă de la un bec deștept pe care l-am primit cadou și l-am numit Zvâc fără să stau pe gânduri.

Acasă e despre diminețile în care ies în balcon ca să mă uit la oraș și să îmi imaginez vieți de tot felul sau despre serile cu un apus în care mă pierd, dar care îmi amintește că prezentul e tot ce am mai de preț. Sunt două momente care vin la pachet cu stări diferite, dar totuși le trăiesc din același loc, de acasă.

Sunt un om cu o anumită profunzime și curiozitate care contribuie mult la cine devin în fiecare zi. Nu de puține ori am simțit că Acasă reflectă foarte bine partea mea fragilă, serenă, liniștită, afectuoasă, sensibilă, vulnerabilă, introspectă. Dacă în oraș sau chiar în casele altora manifest o anumită energie și vibrație, ei bine, pe ambele mi le extrag de Acasă. Din timpul consumat aici în propriul ritm, din intimitatea asta pe care o iubesc, din oaza de liniște — din toate îmi adun resursele de care am nevoie ca să ies în lume și să încerc să o fac un pic mai bună. În primul rând pentru mine. Eu am nevoie să continui să cred în umanitate.

Așadar, Acasă nu e despre metri pătrați, tavan înalt, materiale pretențioase, piese de mobilier semnate de designeri români sau de măsurători care dau mereu cu zero, adică perfecte, deși apreciez și aplaud lucrurile făcute cu grijă. Acasă este despre o serie de imperfecțiuni frumoase care îmi amintesc că sunt vie, că viața în sine merită celebrată mai des și că eu, așa simplă cum sunt, sunt suficientă.

Sunt spațiu, lumină și distanță. Acasă e în mine.

— Oana

Comments

comments