Chișinăul meu are străzi paralele și perpendiculare. Zic “al meu” pentru că locurile prin care mă plimb și la care revin cu drag sunt ușor de ținut minte. Pe de o parte prin arhitectura și planul de urbanism, pe de altă parte prin revederile matinale.

În drumul meu spre birou revăd câteva fețe. Un domn înalt, cu ochi verzi-albaștri, păr blond, căciulă bleumarin trasă pe urechi și căști albe wireless. Un cuplu în care ea poartă o geacă lungă, neagră și împinge singură căruciorul în care se află un bebeluș și un el care are două codițe în barbă, este tuns scurt și fumează. Merg agale, vorbesc.

Mă gândeam la aceste întâlniri întâmplătoare (sau poate că nu?) și la cât de des trecem unii pe lângă alții, de mai multe ori pe zi. Fără să ne privim, fără să ne vedem. Cu căști în urechi, cu melodiile preferate sau podcastul din care am făcut obsesie, cu ochii în telefon sau într-un orizont îndepărtat care ne orbește. Ne ține captivi și ne fură prezentul, iar asta este tot ce avem.

Rateurile de față nu se întâmplă doar în Chișinău, desigur, ci peste tot. Ratăm aceste intersecții de destin și alergăm către nici noi nu știm bine ce. Ratăm mirosuri care ni se lipesc de nări, dar, mai ales, de suflete. Ratăm un schimb de zâmbete care vorbește de la sine, nu mai are nevoie de cuvinte. Ratăm o privire care ne amintește că împărțim același cer. Ratăm ocazii de devenire care ne pot îmbogăți semnificativ viețile.

Ce-ar fi să fim mai atenți la aceste intersecții de destin și să le onorăm cu adevărat?

Comments

comments